The Wednesday Music Spotlight: In the Court of the Crimson King

Distribuie!

de Bogdan Minuţ

Nu ştiu cum am reuşit să mă abţin să scriu un articol despre King Crimson până acum, probabil din cauza vastităţii subiectului şi a nesfârşitei comori discografice ascunsă bine în rădăcinile acestui copac numit muzică progresivă. Am decis în sfârşit să îl redactez, ca un nou omagiu adus genului, doar este o săptămână unde peste tot ne izbim de zidul de veşti despre un alt reprezentant al genului – Roger Waters (care face şaptezeci de ani!).

Nu sunt multe trupe ale căror prim album şi primă formulă să fie cele mai cunoscute. King Crimson, lansează, pe 10 octombrie 1969, albumul In the Court of the Crimson King, în formula Greg Lake (viitor membru Emerson, Lake & Palmer) la bas şi voce, Ian McDonald (viitor membru Foreigner) la flaut, clarinet şi saxofon, Robert Fripp la chitară, Michael Giles la tobe şi Peter Sinfield ca textier. Albumul va ajunge să fie considerat unul dintre cele mai definitorii ale genului.

Pe coperta exterioară a cd-ului este o ilustraţie ce îl reprezintă pe protagonistul primei melodii. 21st Century Schizoid Man este o piesă solidă şi bine închegată, cu o singură temă predominantă, o voce distorsionată – ceea pentru anii aceia era foarte non-conformist, un instrumental ce-ţi ia respiraţia, în care saxofonul se simte la el acasă într-o trupă rock. Melodia trece repede peste două strofe ce reiau tema principală după care, în minutul al doilea trece într-un ghiveci muzical, complet cu improvizaţii fanteziste şi care pică greu la stomac, ce nu se va termina decât aproape de minutul şase. După o ultimă strofă, finalul este o indigestie provocată de felul anterior, în care instrumentele se întrec în a scoate note cât mai obscure. Versurile reprezintă o viziune distopică a unui secol 21 ce are efecte traumatizante asupra omului, dar, în acelaşi timp, prezintă şi critici către lumea reală – inocents raped with napalm fire, politicians’ funeral pyre –  referinţe clare la războiul din Vietnam.

Din punct de vedere liric, următoare piesă de pe album este mult mai puternică. Muzical, I Talk to the Wind, este o baladă frumos ornamentată cu sunete de flaut şi multe cinele, iar versurile ne vorbesc direct din perspectiva omului schizoid de secol 21. Deşi nu are decât trei strofe şi un refren simplu, calmul şi seninătatea piesei intră în contrast cu aparenta senilitate a personajului. El îşi conştientizează această nebunie şi este de acord cu ea: „I talk to the wind/ My words are all carried away […] The wind does not hear/ The wind cannot hear”; ştie că vântul nu poate auzi şi totuşi el îi vorbeşte.

Distopia prezentată anterior, devine în Epitaph cu mult mai apăsătoare. Cântecul este o lamentare pe tema futilităţii existenţei într-o lume ce se află în mâinile nebunilor. Mellotronul, clavecinul şi basul foarte puternic dau melodiei personalitate. Nu am să repovestesc versurile deoarece sunt mult prea puternice şi vă las mai bine să le judecaţi singuri. Vă spun doar atât: ce poate fi mai distopic decât „confuzia” unui om drept epitaf – sentimentul imposibilităţii aflării adevărului.

Moonchild este probabil cea mai obscură melodie a albumului. După un început promiţător, se cufundă într-o improvizaţie abstractă – numită într-un mod potrivit The Illusion. Versurile ne vorbesc despre această copilă a lunii şi cum îşi petrece nopţile dansând în vadurile râului, visând sub umbra unei sălcii, vorbind cu pomi din pânză de păianjen şi dormind pe treptele unei fântâne, aşteptând soarele; şi zilele adunând flori într-o grădină, navigând pe vânt şi jucându-se cu fantomele dimineţii în timp ce aşteaptă venirea unui copil al soarelui. Din păcate această fantezie nu durează decât două minute şi jumătate, după care, timp de aproape zece minute, instrumentalul încearcă să-ţi formeze în minte imagini ale lucrurilor ce versurile tocmai le-au descris.

În ultima piesă a albumului intrăm de-a dreptul în curtea Regelui Crimson. Melodia este o antielegie adusă curţii regelui. Tot ce ţine de instrumental este extrem de înălţător şi puternic însă versurile vorbesc despre o dezordine în ordinea curţii: pentru a fi pelerin ai nevoie de comploturi mai multe, sună clopote din aramă spartă, regina cântă marşul funebru, grădinarul plantează un conifer în timp ce striveşte o floare, văduvele plâng în timp ce înţelepţii spun glume, supuşii trebuie să aprobe farsa semnelor existenţei divinităţii în timp ce bufonul nu joacă ci, din contră, este cel care trage sforile.

Cu această melodie, o metaforă grandioasă, distopia este completă. Este fenomenal cum din cinci melodii se poate crea o modalitate atât de pertinentă de exprimare artistică. Nu cred că aş schimba nimic pe acest album şi sunt foarte, foarte puţine albumele care îţi dau acest sentiment de operă desăvârşită. Tot ce rămâne e să vă urez audiţie plăcută!

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*