Tatuajele – simple desene pe trup?!

Distribuie!

de Carmen Ghicică

Subiectul articolului de față este unul de actualitate, care, observ eu, prinde din ce în ce mai mult contur în Românica noastră. Ce-i drept, nu ne comparăm cu americanii sau cu alte popoare, că nici n-am avea cum, nici la acest capitol.

Începuturi...

În urma unor investigații făcute pe faimoasa mumie din Similaun, Ӧtzi, care a fost descoperită în ghețarii din Alpi în anul 1991, cercetătorii spun că tatuajele au apărut în scopuri medicale și că erau realizate din funingine, deci cu ajutorul focului. Mai târziu, tatuajele au fost utilizate pentru poziționarea în cadrul societății, fiind considerate, în funcție de tradițiile diferitelor popoare, semne ale divinității, ale rangului social, simboluri aplicate sclavilor și criminalilor. Ulterior, tatuajele au prins conotație decorativă.

În secolul vitezei, această „artă trupească“ apare din mai multe motive sau la diverse categorii de persoane:

  1. Tatuajele imense apar pe brațele băiețașilor cu mașini puternice, știți voi, mașina aia tatuată cu 4 inele consecutive, cu părul încleștat de la atâta gel și cu portofelul măricel în buzunarul din spatele pantalonilor trei-sferturi. Ei își tatuează fie animale puternice, fie propriul nume (ceva mai hidos nici că se poate), pentru a-și demonstra „mondialitatea“.
  2. Gorgeous tattoos. De la specimenele menționate mai sus, trecem la fetele care, iarăși, își încarcă trupurile de dragul design-ului, fără ca tatuajele să aibă cine știe ce semnificație, trebuie doar să fie gorgeous. Dar nici nu le putem condamna, nu?
  3. Oamenii își mai pictează trupurile pentru a-și spune povestea, pentru a le aminti de ceva trecut, prezent sau pentru a-i pregăti pentru viitor. În cazul lor, tatuajele nu sunt doar niște simple desene pe trup, ci o adevărată artă, care, de cele mai multe ori, nu e înțeleasă sau nu poate fi interpretată de spectator. Aici, tatuajele țin de intimitate, de personal.

Să vă spun o poveste. Acum 4 luni (chiar astăzi se împlinesc), am cunoscut pe cineva care dorea să-și facă un tatuaj, nu unul tocmai obișnuit, pentru el având o încărcătură emoțională mare. Persoana respectivă voia să-și tatueze chipurile părinților lui, dar în cu totul altă ipostază, morți. De ce? Pentru că așa s-ar fi obișnuit cu ideea aceasta, poate așa ar putea să treacă mai ușor peste suferință, dar în același timp, nici să nu uite. Recunosc, m-a înfiorat ideea lui pe moment, dar mai apoi l-am înțeles. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu ceea ce mi-a zis. Am înțeles că era înspăimântat de cum ar putea reacționa în această situație, tatuajele reprezentând un preview, o descătușare a emoțiilor și, totodată, o înglobare a lor. Deci asta îl ajută pe prietenul meu să se descarce, să spună prin tatuaje ceea ce, probabil, nu poate spune prin viu grai. În cazul lui, tatuajele sunt un refugiu, o adaptare la ceva, o conformare. Nu e grotesc, e pur și simplu uman.

 

Eu spun că tatuajele nu ar trebui să fie simple desene pe trup, ci ar trebui să aibă o semnificație aparte. Dacă tot îți murdărești corpul, măcar fă-o cu ceva care să merite. Din păcate, unii își cheltuiesc banii degeaba, dar fiecare e liber să facă ce vrea. Recunosc, eu îi admir pe cei care au curajul să-și spună povestea prin intermediul tatuajelor. Și eu am în minte câteva lucruri, dar cred că-mi lipsește curajul, deocamdată, pentru că, deși subiectul nu mai e tocmai tabu pentru români, există și acea parte a societății care respinge și blamează aceste tatuaje.

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva