Text & Foto: Nicoleta Diaconeasa
Probabil le-aţi mai văzut pe la metrou acum un an sau prin Parcul Herăstrău. Publicul e relativ obişnuit cu ele şi cu spectacolele lor în aer liber. Prin public mă refer la cel de rând, amator de teatru, nu la oameni profesionişti şi nici măcar la pasionaţi.
Ei bine, anul acesta în cadrul celei de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Statui Vivante, Teatrul Masca oferă Bucureştiului o nouă culoare, o nouă atmosferă. Până la deschiderea oficială a Festivalului Bucureştii lui Caragiale aceştia au avut nenumărate reprezentaţii în aer liber, respectiv de pe 21 până pe 24 iunie în Parcul Herăstrău, acolo unde au atras atenţia publicului şi au oferit oamenilor un motiv de a ieşi din casă pe o căldură insuportabilă.
Dar haideţi să intrăm puţin mai în amănunt în ceea ce priveşte acest subiect. Cei de la Teatrul Masca, în mod cert, au nişte spectacole cu totul diferite faţă de celelalte teatre care nu ies cu nimic din tipare. Ei vor să stabilească o relaţie cu publicul, să le propună tehnici noi şi situaţii noi, dar şi mai mult de atât, vor să dea viaţă teatrului aducându-l în stradă, aproape de om. Sintagma theatrum mundi e cel mai bine reprezentată în spectacolele lor şi publicul resimte asta foarte bine. Asistând la spectacolele lor, la cele din teatrul de vară din Militari, începi să te simţi aproape ca în Grecia Antică, sau ca în Spania sau Italia secolului XV când teatrul de estradă era formula principală a actorilor de a comunica cu publicul. De fapt, sunt convinsă că mulţi dintre cei care locuiesc în blocurile de pe Lipscani le urmăresc de la balcon spectacolele care au loc acolo, adesea, pe timpul verii.
Trei dintre aceste spectacole de statui vivante au avut loc în data de 29 iunie, la 20:00 pe strada Franceză: “Fetiţe Dulci”, “Destin” şi “Îngerii”.
Seara a fost deschisă cu un moment inspirat de binecunoscuta melodie a lui Gică Petrescu „Fetiţe dulci ca-n Bucureşti” care a intrat în cultura urbană a societăţii din capitală şi a rămas ca o etichetă spusă pe un ton ludic pentru femeile pe care le întâlneşti aici. Acest motiv a fost reinterpretat prin schema unor cavaleri cu măşti de Commedia Dell’Arte care, întâlnind un alt cavaler îl înconjoară până îşi scot măştile şi rămân în ţinute de cabaret tipice spectacolului burlesque (numai că nu atât de ostentative, evident). Din punct de vedere al tehnicii de statuie vivantă, acest scurt moment a fost unul destul de slab, în ciuda surprizei pe care o avem la final în privinţa cavalerilor care salvează toată situaţia.
Şi dacă tot veni vorba de tehnică, zic să lămurim şi acest aspect. Nu v-aţi întrebat niciodată cum reuşesc actorii (unii mai bine decât alţii evident) să se mişte aşa? Să stea nemişcaţi pentru multe minute iar mai apoi să dea impresia unei statui care a prins viaţă şi începe să imite mişcările umane atât cât îi permite natura sa?
Pe scurt tehnica folosită de un actor atunci când se află în postura de statuie vivantă este asemănătoare dansatorilor de robot dance care cu ajutorul mişcărilor rigide dau senzaţia unei dezumanizări a corpului. Totul e gândit pe segmente bine fixate: cap, gât, mâini, picioare. Fiecare parte a corpului este mobilizată de actor ca şi când ar avea un ax deasupra capului care-i trece prin corp şi îi controlează mişcările de sus în jos. Aproximativ, dă senzaţia unei marionete controlate de nişte sfori invizibile. Diferenţa dintre tehnica statuii vivante şi a dansatorilor de robot dance constă în faptul că statuile îşi termină fiecare mişcare printr-o uşoară legănare a segmentului folosit şi care dă impresia unei inerţii robotice.
Această tehnică a fost mai bine stăpânită de al doilea moment al serii numit “Destin”. Actorii Valentin Mihalache şi Iulia Dumitru au dat viaţă unor stafii care bântuie de mult timp controversele din lumea literaturii: Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Spectacolul a durat aproximativ douăzeci de minute, timp în care statuile ne-au adus în faţă nişte bucăţi din destinul prin care a trecut o iubire imposibilă a poeziei româneşti. La finalul acestui moment sublim creat, o voce “a teatrului” a transmis prin difuzoare că: “Pentru teatru, Eminescu şi Veronica încă trăiesc şi se mai iubesc. Prin teatru putem înfrânge destinul.” Şi într-adevăr, zâmbetul îndrăgostiţilor şi îmbrăţişarea de la final, a oferit imaginaţiei un scenariu nepreţuit: acela ca şi când Eminescu şi Veronica ar fi fost nişte trupuri prinse în piatră iar sub ochii noştri aseară iubirea lor a luat din nou viaţă.
Şi ca să rămânem în aceeaşi atmosferă mistico-feerică, ultimul moment pus în scenă pe strada Franceză din Centrul Vechi al Bucureştiului, ne-a adus pe pământ trei îngeri. Din punct de vedere regizoral şi artistic totul a fost perfect gândit pentru a crea o atmosferă de Rai. Scopul a fost îndeplinit: te simţeai ca şi când trei îngeri ar fi venit să-ţi arate cum e într-un loc unde timpul nu contează, totul devine un melanj între perceperea simţurilor, raţiune şi raportul cu lumea exterioară. Mişcarea îngerilor a fost tot aceea a unor statui vivante, dând publicului senzaţia unor sculpturi cu îngeri care au luat viaţă pe pământ.
Merită, aşadar, să experimentaţi astfel de momente puse la dispoziţia publicului de către Teatrul Masca, întrucât avem toate motivele pentru a merge în Centrul Vechi să ne bucurăm de o seară frumoasă, special creată pentru public, mai ales punând la socoteală faptul că nu ne costă nimic.Următoarea locaţie în care îi veţi putea vedea pe actorii Teatrului Masca va fi pe strada Stavropoleos, numărul 5, de unde va porni parada deschiderii Festivalului Bucureştii lui Caragiale, astăzi de la ora 19:00. Ne vedem acolo!
