Lars von Trier ne-a obişnuit cu filme şocante, care stimulează intelectul, filme care nu sunt menite în niciun caz să ne binedispună, ci care ne seacă emoţional, abordând teme grele, viziuni aproape patologice asupra lumii şi a oamenilor.
Catalogat drept unul dintre cele mai şocante exporturi daneze, von Trier a reinterpretat cinematografia, a dat o nouă valoare filmului-cult. Dogville (2003, face parte din trilogia US of A, trilogie care arată America regizorului danez), Antichrist (2009, un horror metafizic), Melancholia (2011, un SF apocaliptic), mult discutatul Nymphomaniac Vol. I şi II (2013, 2014) sunt câteva dintre filmele lui von Trier care reprezintă importante aspecte în orice discuţie despre modul în care arată cinematografia universală azi.
Privind un film regizat de acest „copil terbil” al cinematografiei europene şi nu numai, nu te poţi abţine să te gândeşti că fiecare imagine, fiecare cadru ascunde de fapt o simbolistică aparte. Ai impresia că fiecare cadru şochează într-un fel diferit, iar coloana sonoră folosită (de cele mai multe ori, von Trier face apel la compoziţiile lui Bach) întregeşte un tablou care face parte parcă dintr-un univers paralel. Între cerul şi pământul regizorului domneşte haosul, în care trebuie să uiţi de dragoste, un univers centrat pe un discurs poetico-filosofic. Iar toate acestea îşi au rădăcina în copilăria sa, în trăirile experimentate în mijlocul familiei şi şcolii.
Von Trier s-a născut într-o familie libertină, cu care obişnuia să petreacă verile în tabere de nudişti. Modul în care fusese crescut se loveşte însă de exigența şcolii la care este înscris. Violența prezentă aici (profesorii agresau fizic elevii) îl destabilizează pe micul Lars, făcându-l să creadă că violenţa este ceva normal într-o societate. Cineastul danez nu este însă singurul regizor din cinematografia mondială care îşi foloseşte trăirile cumulate în copilărie pentru filme care reuşesc să şocheze, un alt exemplu fiind cel al regizorului britanic Alfred Hitchcock – educaţia severă primită în colegiul iezuit în care a studiat, aşteptarea pedepselor pe care urma să le primească se traduc prin suspansul specific filmelor pe care le regizează mai târziu (Vertigo, 1958; Psycho, 1960; Păsările, 1963).
Relaţiile cu femeile din viaţa sa se transpun şi ele în filmele lui von Trier – mama regizorului i-a mărturisit acestuia în ultimele clipe de viaţă că cel pe care l-a considerat toată viaţa tată nu este de fapt părintele său natural, iar această turnură demnă de o telenovelă a fost privită de von Trier ca ,,ceva pentru biografie”. Toate producţiile regizorului danez sunt făcute ,,s-o enerveze pe mama” sa, să ,,o provoace”, cu toate că aceasta este moartă. În ceea ce priveşte planul personal, von Trier s-a lăsat condus de acelaşi libertinaj care i-a caracterizat copilăria – şi-a părăsit soţia însărcinată pentru bonă, o femeie cu mult mai tânără, cu care s-a căsătorit ulterior. Pe plan profesional, a fost acuzat de misoginism, din cauza imaginii pe care o are protagonista în toate filmele sale, dar şi a relaţiilor tensionate pe care von Trier le are cu actriţele pe platourile de filmare.
Nonconformist şi genial, nebun cât cuprinde, de neînţeles şi scandalos, Lars von Trier şochează de fiecare dată prin extravaganța producţiilor sale cinematografice. Cu fiecare film pe care îl regizează reuşeşte să schimbe faţa cinematografiei mondiale, prin producţii care proiectează o lume lipsită de sens şi logică.
Sursa foto: Wikimedia.com
