Să fii amuzant te salvează de la a fi urât

Distribuie!

În ultimii ani, petrecerile de Revelion m-au învăţat multe lucruri utile. Cum că nu e o idee prea deşteaptă să amesteci diferite tipuri de alcool. Sau că, dacă vrei să te distrezi cu adevărat, asigură-te că ştii exact cine vine. De asemenea, pterecerea nu se termină decât după ce ai terminat de făcut curăţenie de dimineaţă.

Însă, printre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat se numără şi aceea că dacă nu arăţi cât de puţin a George Clooney, eşti obligat să fii amuzant. Asta, desigur, dacă nu vrei să-ţi petreci o bună parte din noapte zâmbind drăguţ într-un colţ, în timp ce toate cuplurile vor dansa pe ritmuri lente.

Cele mai bune exemple le găsim în minunata lume a filmului românesc; țin minte când m-am uitat pentru prima dată la „BD la munte şi la mare” – cred că aveam vreo nouă ani. Umorul de care dădeau dovadă Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Jean Constantin mi se părea absolut perfect. Dar niciunul dintre ei nu atrăgea atenţia prin trăsături fizice. Desigur, Trandafir avea în majoritatea cadrelor o expresie care te făcea să-i pui la îndoială sănătatea mintală, iar Patraulea părea ameţit de băutură cu mult înainte să se termine genericul de început al filmului. Însă niciun personaj nu te-ar fi făcut să spui „Ce noroc pe omu’ ăsta! Şi haios şi arătos! Sigur n-are probleme la capitolul femei...”

Facem un salt şi ajungem în lumea televiziunii de astăzi. Unde îi avem, pe de o parte, pe cei precum Pavel Bartoş, Cătălin Măruţă, Smiley şi alţi arătoşi şi, pe de altă parte, pe cei ca Dan Negru, Florin Busuioc şi Mihai Găinuşă. În prima categorie avem vedete care arată ca desprinse din spoturile publicitare pentru parfumuri sau lenjerie intimă. Dar cam lasă de dorit la capitolul umor. Desigur, stârnesc câteva râsete în primele rânduri ale audienţei, dar n-aş vedea un copil de nouă ani prăpădindu-se pe jos de râs ca în cazul meu cu memorabila frază „Mai e mult până departe?”.

În cea de-a doua categorie regăsim persoane cărora părul a început să le fie mai des în urechi, decât pe cap, iar cămăşile mulate au devenit puţin prea revelatoare cu burtica. Însă aproape orice spun stârneşte măcar un zâmbet pe faţa fiecărui spectator/telespectator.

Aceeaşi poveste şi pe alte meleaguri. În cadrul interviurilor, fotbalişti ca Mutu şi Chivu abia dacă vorbesc despre altceva înafară de fotbal, fiindcă ştiu că umorul lor nu e tocmai pentru toată lumea. Însă Gigi Becali e mai amuzant de privit şi ascultat decât unele episoade din Family Guy.

Motivul acestei împărţiri a oamenilor în două categorii este, bănuiesc eu, foarte simplu: atragerea partenerilor.

Ţin minte cum, în şcoala generală, am avut o dispută cu un coleg din pricina unei fete. El era căpitanul echipei de baschet a şcolii, ceea ce înseamnă că era echipat cu o pereche de bicepşi mai groşi ca tot corpul meu. Iar eu, ei bine, arătam ca o scândură, în capul căreia cineva a pus o perucă.

Singura şansă de a egala puţin scorul era să o fac pe fată să râdă. Aşa că, chiar şi după ce ea stătea după ore cufundată în braţele baschetbalistului, eu atrăgeam atenţia altora parodiindu-l pe profesorul de matematică. Pentru cei care n-au fost binecuvântaţi cu profilul lui Brad Pitt, asta era – şi cred că încă este – singura modalitate de a atrage atenţia oamenilor.

Lucurile nu s-au schimbat prea mult până în prezent. La petreceri, toţi ochii fetelor sunt aţintiţi pe băieţii arătoşi şi cu un strop de bun simţ. Aşa că, dacă eşti ca mine şi nu-ţi vine să lingi oglinda atunci când îţi vezi reflecţia, trebuie să ai umorul foarte dezvoltat dacă vrei să faci o cât de mică impresie în societate.

Bănuiesc – şi sper să nu fiu ciomăgit pentru ce urmează să scriu – că la fel se întâmplă şi în cazul fetelor. Aş accepta să iau prânzul cu cineva precum Dana Rogoz sau Jojo. Dar mă îndoiesc că aş râde la fel de mult cu ele decât dacă aş lua prânzul cu Teo Trandafir.

De aceea, la Revelion am preferat să stau pe lângă fata care nu avea prea mulţi ochi aţintiţi asupra ei. Măcar aşa am avut siguranţa că nu voi fi nevoit să vorbesc numai eu toată noaptea, în timp ce ea s-ar rostogoli pe jos de râs. Aşa, măcar am făcut cu rândul.

Radu Ioan Ciprian

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

2 Comments

  1. Celcareuraste
    January 4

    ah, m-am intors in timp si am citit revista Bravo 😀

  2. January 4

    Felicitări! Foarte tare articolul din care chiar am învățat ceva.

Comments are closed.