Prin mine, despre tine

Distribuie!

de Cătălina Țăranu

Numele meu este Cătălina și pe 9 ianuarie ar fi trebuit să împlinesc 29 de ani. Hmm… cred că am mai văzut intro-ul ăsta într-un film. De fapt, nu cred, sunt sigură! Și oricât de ispititoare devine dorința de a scrie ceva nou, ce nu a mai fost scris, gândit sau simțit de nimeni, aleg să rămân la el. Poate că nu se numește plagiat, ci recunoașterea unei stări, a unei emoții care există în noi toți. Doar că unii s-au grăbit spre a o zugrăvi mai repede, în timp ce alții încă se mai gândesc dacă să o expună sau nu sub rezerva criticilor, așa cum fac și eu acum.

Spun că ar fi trebuit să împlinesc 29 de ani deoarece nu am mai apucat. Mai pe scurt, am murit. Sună înfiorător, dar asta s-a întamplat. Moartea sau adevărul te izbesc asemeni unui baltag în moalele capului - nu îți dau timp de gândit, de negociat sau de schimbat ceva. Timp ai avut o viață, acum rămâi cu ce n-ai mai apucat să faci - cu regretele sau bucuriile, după caz. Știi ce se spune prin cărțile sfinte, că judecata nu va fi doar a faptelor făcute, ci și a celor (bune) pe care ai avut ocazia să le împlinești, dar cărora le-ai dat cu piciorul.

Ehei, cum s-ar spune în poveste, dragii moșului, acum vă scriu de dincolo și vă pot spune că într-un fel e adevărat. Așa, ca și cum ai fi pregătit masa de Crăciun și ai fi lăsat paharele goale, iar ospătându-ți musafirul cu cele mai îmbietoare delicii culinare, la sfârșit i-ai servi o cupă goală din care să își adape setea. În mod asemănător, și în viață ne îngrijim de multe, însă de anumite goluri fugim. Ca și cum nu ar fi acolo, iar setea noastră nu ar fi reală. Ca și cum noi înșine am fi căpitanul SS care aplică această tehnică de tortură în lagărele naziste, fără a vedea însă că tot noi suntem și musafirul ospătat și însetat, sau evreul condamnat din povestea de mai sus. Am murit și în timp ce de Crăciun unii așteptau nașterea unui mântuitor, iar alții își desfăceau cu poftă cadourile pitite sub brad, eu asistam la propriul meu priveghi. Și pentru că înainte să îți iei rămas bun mai treci o data prin cele deja trecute, însă de data aceasta sub aripa rece și înghețată a îngerului atotvăzător și atotștiutor (un înger dur și obiectiv, dar nelipsit de simțul umorului, precum ochiul soacrei din poveste, care nu se odihnește, ci veghează neîncetat), m-am conformat și am pornit la drum. Un drum nu tocmai neted, plin de suișuri și coborâșuri, adeseori mai dureroase, dar mai pline de înțelepciune decât orice vârf cucerit de-a lungul vieții, un drum pe alocuri înfiorător, asemeni cărărilor ce străbat pădurile bântuite din povești, în spatele cărora stau la pândă tricolici și pricolici, sub papucul însăși al doamnei Morți, așa zisa Talpă a Iadului. Doamna Moarte n-a venit la o cafea. A venit să-și încheie socotelile (pare-se că mă pândea de mult, cam de-o viață), să-i dau ban pe ban și apoi să-mi înmâneze biletul. Grătarul veșnic sau Moise și cele 7 ceruri ale sale. Ce-o să fie? Ei bine, dragii mei, n-a fost niciunul dintre acestea. Ceea ce nu mi-a spus nimeni niciodată este că neîndurătoarea moarte are și ea simțul umorului, dar și al compasiunii. Un umor negru și o compasiune neobișnuită pentru viață. M-a văzut nehotărâtă și m-a trăsnit: după Crăciun m-oi întoarce, dar până atunci veghea ți-o vei petrece unde ți-ai petrecut și ultimele zile. Am crezut că ajung la Haga, la Curtea Penală, dar n-a fost așa pentru că pare-se că în balanță atârnă mai mult...timpul petrecut pe Facebook.

De acolo va scriu, din exilul lumii virtuale. E un geam între mine și ceilalți. O catastrofă, mi-am spus, o izolare! Sunt în spatele geamului monitor și tot ce pot să fac e să privesc la ce au sau îți doresc ceilalți. E Crăciunul și fiecare își urează sau își dorește ceva. Unii o casă, altele un iubit, unii un job, alții o alinare. Ceea ce însă ei nu pot vedea este că ce lipsește cu adevarat sunt ei înșiși, doar că unii altora. După monitorul geam care îmi separă purgatoriul de sediul facebookist al dorințelor, se desface în fața ochilor mei adevărul. Cert e că toată lumea dorește. Chiar și cei care fug de dorirea dorințelor tot asta fac. Nu o spun eu, o zic budiștii. Unii sunt mai aproape de adevăr, alții nu, însă un lucru pot vedea clar: toată lumea caută dragostea - iubirea de sine sau iubirea lui Dumnezeu. Toți caută umplerea paharului din care bea musafirul bine ospătat, capătul drumului presărat cu spiriduși și copaci vorbitori din pădurea de povești, dărâmarea geamului din spatele căruia privim lumea.

De după geamul monitor văd tot soiul de urări. Unii aleg mesaje tip, alții scriu din inimă. Adeseori pare că își doresc unii altora ceea ce lor înșiși le lipsește. Ce scria cineva mai devreme? „Să avem cu toții din plin ce înca nu stim că ne trebuie". Ah, da! Eu nu aș fi zis că ne trebuie, ci că ne lipsește - dacă o fi vreo diferență! Ce ne lipsește? Îmi amintesc de o povestioară care spunea că în jurul unei mese îndestulate stăteau mulți oameni flămânzind. Aveau linguri lungi legate de brate și, deși ajungeau să le umple, nu le puteau duce la gură. În altă cameră asemănătoare oamenii erau fericiți și bine hrăniți. Învățaseră să se hrănească unii pe ceilalți, să își ofere unii altora lingurile pline de care ei înșiși aveau atâta nevoie pentru a supraviețui.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*