Poem de Oscar

Distribuie!

de Raluca Fătu

Când soarta își face vizibilă dorința de interacțiune cu oamenii, cu muritorii de rând, e imposibil să nu îți dai seama că nu întâmplător te afli la locul potrivit, în momentul potrivit. Și că nu este doar o coincidență faptul că ceva ce s-a întâmplat recent într-un film ori într-o carte, se petrece chiar lângă tine.

Am văzut acum câteva zile, un film care în opinia mea merita Oscarul fără dubii. Se numește The Solonist, iar acțiunea desfășurată între un mare jurnalist al New York Times și un vagabond schizofrenic și pasionat, poate chiar obsedat de muzica lui Beethoven, este înfățișată impecabil de Robert Downey Jr. și Jamie Foxx. Nu o să dezvălui intriga peliculei, pentru că scopul acestui articol nu este de a se transforma într-o recenzie cinematografică ori de carte, însă pe când vizionam acest film m-am gândit la toți oamenii străzii pe lângă care trec zilnic. Fie bărbați sau femei, copii sau bătrâni, prefăcuți ori adevărate victime ale vieții, oricine are o poveste în spate. O carte nescrisă despre cum și de ce au ajuns și de ce destinul i-a scos în stradă.  M-am gândit cât de interesante pot fi unele povești, pentru că fiecare este un film bazat pe fapte reale.

Am  întâlnit un astfel de om, în tramvaiul 41, care mi-a stârnit curiozitatea. În ger și ninsoare, la una dintre stațiile liniei, o doamnă cu bagaj consistent a urcat și a cercetat cu privirea viitorii spectatori. La închiderea ușilor și-a început recitalul. A recitat 2 poezii de Eminescu, a fredonat un cântec patriotic (deloc nereușit, chiar surprinzător de artistic) și apoi, lăsând ce-i mai valoros la sfârșit, a recitat întreg  Luceafărul. M-am întors și am privit-o cum, cu plasele în mână, cu o căciulă pe cap și niște haine ponosite care-i apărau într-o oarecare măsură corpul, nu s-a încurcat, nu s-a oprit fără motiv și nu a pocit nici un cuvânt din cel mai lung poem de dragoste. Am apreciat-o în acel moment. Știam că cerșește, dar cel puțin, în locul poeziei pe care o spun mai toți călătorii nefericiți ai mijloacelor de transport, în care toți au 6 frați acasă și restul e poveste, a apărut tocmai Luceafărul. Este de admirat faptul că nu s-a plâns ca toți ceilalți, ci indirect, a muncit pentru bănuții primiți (la fiecare a mulțumit politicos și, deși își întrerupea lunga recitare, a reluat fără greșeală de unde a rămas).

Filantropica (film regizat de Nae Caranfil, în care Gheorghe Dinică și Mircea Diaconu își joacă rolurile impecabil) ne-a învățat ceva ce trebuie reținut: Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu’!

Nu am putut să nu mă întreb de unde și de ce a învățat poemul. Oare a fost forțată (deși nu era copil)? Sau poate a reținut-o din școală? Dar a fost la școală? Sunt atâtea variante, vieți paralele ale noastre, de care habar nu avem. Atâtea posibilități și atâtea detalii care ne pot schimba destinul într-o clipă. Poate și ea a fost ca mine, ca tine, ca ea. Și poate nici măcar nu este în totalitate conștientă de acțiunile ei.

Pe lângă toate acestea, marea mea întrebare rămâne: ce făcea oare cu cele 3 ramuri de lemn decorativ pe care le ținea strâns în brațe?

Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*