de Oana Răcaru
Nu știu dacă este general valabil, dar, din ce am observat, pentru cel mic este crucială influența adulților și modul în care aceștia se comportă în preajma acestuia. Astfel, acum că mă aflu la pragul dintre cele două etape ale vieții: copilăria, în diversitatea ei, și maturitatea, nu pot să nu observ câteva discrepanțe majore în drumul natural al omului modern.
Când ești mic, inevitabil și într-omanieră firească, cei mari reprezintă un model pe care ai datoria să îl urmezi sau, cel puțin,căruia să îi asculți sfaturile. Dar, cum de cele mai multe ori vorbele fără un exemplu pe măsură sunt doar vorbe goale, copilului din noi nu-i mai rămâne decât să adopte, inconștient, atitudinea, expresiile, gesturile sau dorințele celor mari.
În prima etapă a vieții tale, absorbit de lumea ta, de a cunoaște și de a te bucura de ceea ce vor deveni “micile plăceri ale vieții”, cei mari devin niște „zeități” în acest univers, care nu numai că au dreptul de a te pedepsi, de a te reduce la tăcere, folosindu-se de câteva tertipuri clasice, dar pot crea și precedentul a ceea ce tu vei deveni. Invevitabil, auzi conversații în jurul tău și inevitabil vei copia. Ceea ce un adult spune sau face impulsiv sau într-un moment de cumpănă în viața lui, ție îți rămâne întipărit în minte, iar dacă se întâmplă să auzi aceeași remarcă de la mai mulți, prejudecata se va statornici în mintea ta. Iar ție îi va reveni privilegiul de a trăi cu ea o viață întreagă;fără ca măcar să ai propriile experiențe sau curajul de investi în ele. Pentru tine rămâne literă de lege.
Când tu te joci și descoperi lucruri pentru care să fii încântat, entuziasmat, când trăiești fiecare emoție la maxim și te poți descotorosi repede de cele negative, că doar ești copil și ai voie să te înfurii și să plângi, deși cu anii înveți că “nu-i frumos să faci așa ceva în lume”, cei mari sunt, în general, împovărați de probleme. Îi privești cu ochii mari, aproape admirativ și te întrebi ce faci tu cu lumea ta neînsemnată când în lumea asta reală există de fapt atâtea greutăți. Ceilalți sunt obosiți, lipșiți de energie, nu sunt la fel precum colegii și prietenii de aceeași vârstă. Fără să vrei, preiei aceeași stare și te gândești că probabil trebuie să înveți și tu să fii serios, să găsești soluții, iar când începi să ai primele probleme, te simți mândru, pentru că devii adult, ai și tu la ce te gândi, ai mintea preocupată, ai griji… de fapt, faci parte din lumea reală, nu din cea ludică a copilăriei.
Iar apoi crești și începi să te întrebi dacă cei ce ți-au servit drept modele – fie că e vorba defamilie, cunoștințe sau persoaneîntâlnite în diferite conjuncturi – au făcut, într-adevăr, alegerile corecteși dacă a meritat să îi urmezi. Da, te-ai supus și tu, încetul cu încetul,constrângerilor sociale. Ai învățat ce înseamnă autocontrolul, îți maschezi emoțiile, nu le dai frâu liber celor negative și nu mai știi să te accepți așa cum ești sau chiar mai rău, nu mai știi cine ești. Și, uitându-te la cei deja vârstnici, nu ai de ce să te miri că emoțiile reprimate și neacceptate s-au transformat în boli greu sau imposibil de vindecat.
Îți dai seama că cei mai mulți de fapt s-au supus la rândul lor acelorași reguli meschine considerate acceptate la nivel social. Că și ei au avut aceleași temeri ca tine și că, de cele mai multe ori, au fost influențați nu în cel mai bun sens de “zeitățile”ce le-au marcat perioada de formare. Că, până la urmă, rămânem copii care învață despre sine și despre lume toată viața și că nu există nicio vârstă la care deținem toate răspunsurile. Că ei sunt mai degrabă nefericiți ascultând de “gura lumii”, de prejudecăți și ghidându-se după drumurile deja pavate. Că probabil te priveau de sus când erai mic, doar pentru că, în adâncul lor, și-ar fi dorit să mai aibă parte de ghidarea inimii, de bucuria clipei și de nepăsarea cu privire la grijile zilnice. Și, mai ales că, ironic, adultul care ești pe cale să devii ar avea mult mai multe de învățat de la copilul de ieri decât de la oamenii maturi pe care i-ai lăsat să-ți paveze drumul.
Sursa foto: Wikimedia.com
