Acest articol constituie începutul unei noi rubrici în revistă, pe care am numit-o „Pagini săptămânale de istorie”, ce va apărea joia. Am decis să iniţiez această rubrică pentru că istoria este modul prin care putem observa modul de formare al popoarelor şi felul în care acestea s-au dezvoltat, dar şi influenţa pe care au avut-o anumite decizii asupra viitorului umanităţii. De aceea, consider că rubrica va fi atât în beneficiul cititorilor GEN90, cât și în beneficiul meu. Sper să vă trezesc interesul pentru istorie şi să redactez nişte articole cu teme suficient de interesante încât să vă provoace să vreți mai mult. Aşadar, să începem.
Probabil cel mai trist eveniment din istoria României, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în dauna Uniunii Sovietice a reprezentat nu doar pierderea unui teritoriu, ci şi un moment ce avea să stârnească nemulţumiri şi nedumeriri, modul în care am cedat în faţa ruşilor fiind unul destul de dubios.
Factorul declanşator al acestui eveniment a fost semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov între Germania şi Uniunea Sovietică, pe 23 august 1939, pact ce prevedea, între altele, autorizarea dată de germani Uniunii Sovietice de a ocupa Basarabia. La numai o săptămână, nemţii vor ocupa Polonia, folosind ca pretext recuperarea portului Danzig. Peste câteva luni, pe 17 iunie 1940, România primeşte un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
Regele Carol al II-lea a adunat în pripă un Consiliu de Coroană, alcătuit din 21 de membri. Momentul este surprins de istoricul Neagu Djuvara în lucrarea sa, „O scurtă istorie a românilor”: „Avem 36 de ore ca să răspundem acestui ultimatum. Cum putem apăra 650 de kilometri de graniţă împotriva unei puteri de 20 de ori mai mare decât România? S-a telefonat imediat ministrului de externe german pentru a intervene pe lângă ruşi ca să începem negocieri. Dar în acel moment germanii şi ruşii sunt aliaţi. Hitler ne spune să cedăm imediat. Atunci, la o a
doua întrunire a Consiliului de Coroană, câteva ore mai târziu, din 21 de membri, numai şase au mai fost de părere să rezistăm orice ar fi, printer ei Nicolae Iorga şi un basarabean, istoricul Ştefan Ciobanu!”[1] Ceilalţi patru erau Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu.
ConstantinArgetoianu, unul din cei 21 de membri ai Consiliului de Coroană convocat de rege, a consemnat momentul aflării tragicei veşti în jurnalul său: „Ultimatumul rusesc ne da termen până la orele 12 noaptea (în acea zi de joi ora 11 la noi). În caz de neacceptare, acţiune militară a doua zi. După expunerea lui Tătărescu, care ne-a mai spus că sondajele în vederea unui ajutor posibil din partea Germaniei şi Italiei fuseseră negative, Regele care deschisese şedinţa cu cuvintele: «Ne găsim în unul din momentele cele mai critice din câte ne-am găsit de foarte mulţi ani şi v-am chemat pentru a vă cere sfatul… », a chemat pe rând la vorbă pe cei prezenţi. Dau aici, în două cuvinte, părerile celor de faţă în ordinea în care le-au exprimat. […]”
Din cele 21 de păreri ale celor prezenţi, merită redată cea a lui Argetoianu, părerea lui fiind, în cele din urmă, cea adoptată oficial de către rege şi de Consiliu: „Eu declar ritos că sunt contra unui război cu Rusia. A începe un război cu Rusia, cu riscul de a fi atacaţi din spate de unguri şi de bulgari, ar fi o nebunie. Nu ne putem bate singuri. Trebuie în toată această afacere să hotărâm în înţelegere cu Germania. Dacă Germania ne sfătuieşte să primim ultimatumul, să-l primim. Dacă, cum nu mă îndoiesc, Germania va câştiga războiul, ea va avea tot interesul să reîntregească România, aceasta cu atât mai mult cu cât nu mă îndoiesc că războiul actual se va termina cu unul între Germania şi Rusia. Esenţialul pentru noi e să nu ne distrugem armata degeaba contra Rusiei, care ne va înfrânge şi ne va lua îndoit; să facem partea focului, să ne retragem, să ne păstrăm armata intact ca să ne apărăm împotriva ungurilor sau bulgarilor, contra cărora ne putem bate cu succes. Concluzie: să protestăm, contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor, oricât de dureroase ar fi…”
Aşadar, la o scurtă analiză a dotărilor armatei şi a efectivului de care dispunea aceasta, s-a tras concluzia că un război cu ruşii ar fi imposibil de purtat, rapoartele generalilor Florea Ţenescu şi Ioan Ilcuş de la cel de-al doilea Consiliu de Coroană al acelei zile fiind grăitoare în această privinţă: „Nu aveam aliați, nu aveam fortificații, nu aveam dotare, nu aveam muniție suficientă. La aviație, de exemplu, raportul era de 0 la 5. La unități de infanterie, România dispunea de 40 de divizii, comparativ cu cele 141 pe care le aveau Uniunea Sovietivă, Ungaria și Bulgaria laolaltă, considerându-se că un conflict deschis cu vecinul de la răsărit va atrage și intervenția țărilor cu care România avea litigii teritoriale.”
După cele două Consilii de Coroană din 27 iunie, a doua zi, la ora 6, grupul de Armate din est primeşte ordinul de evacuare a Basarabiei, stabilindu-se ca, până la ora 19, oraşele să fie evacuate de trupe, stabilimente şi depozite militare. În timpul retragerii, trupele române vor fi batjocorite de către sovietici, aceştia din urmă ocupând teritoriile eliberate mult mai repede decât stabilea înţelegerea dintre părţi. Astfel, soldaţii români au fost deposedaţi de bunuri şi arme, iar ofiţerii erau insultaţi, uneori confiscându-li-se bunurile.
În anul 1941, generalul Ion Antonescu a ordonat trupelor „trecereaPrutului”, în scopul eliberării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. La 21 iulie, administraţia românească este instalată la Chişinău, în urma atacurilor româneşti şi germane încununate cu succes, generalul Constantin Voiculescu fiind numit guvernator al Basarabiei, iar generalul Corneliu Calotescu guvernator al Bucovinei. Se iau măsuri pentru regenerarea economică a zonei, în toamna anului 1941 fiind însămânţate aproape toate suprafeţele arabile.
În data de 23 august 1944, regale Mihai va organiza o lovitură de stat prin care Ion Antonescu va fi îndepărtat de la conducerea ţării, iar pe 12 septembrie, ţara noastră va semna Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, printer condiţiile acesteia fiind revenirea la graniţele româno-sovietice stabilite în 1940. Aşadar, pierdeam din nou, după doar trei ani, teritoriile redobândite în 1941 de la ruşi. Din păcate, situaţia a rămas aceeaşi până astăzi, idealul reîncadrării Basarabiei şi a Bucovinei de nord în teritoriul ţării noastre fiind încă unul pregnant în conştiinţa românească.
Subiectul tratat foarte pe scurt aici poate fi dezbătut într-un număr infinit mai mare de pagini, dar nu dispun de spaţiul necesar acestui lucru. Prin articolul de faţă vă îndemn să cercetaţi mai mult în această privinţă, aceste evenimente fiind unele ce au un impact major asupra românilor chiar şi astăzi
Finlandezii au fost și ei forțați să-și mute granița că era prea aproape de un anumit oraș rus. Au rezistat deși n-aveau nici o șansă și au primit tot teritoriul înapoi. Noi am ales calea struțului.
Aşa e. În privinţa reacţiei noastre, au fost mai multe opinii. Unii susţin că dacă ne apăram în faţa ruşilor, eram atacaţi şi de bulgari şi unguri. Alţii spun că cei din urmă nu se implicau şi că raporturile celor doi generali (pe care i-am menţionat în articol) au fost exagerate, în sensul că sovieticii nu dispuneau de o armată atât de dotată pe cât se susţinea.