Nu te mişca!

Distribuie!

de Mădălina Stanciu

Scris de Margaret Mazzantini, Nu te mișca! este un roman despre sufletul dezbrăcat de măști și aparențe, ecranizat în anul 2004 (Non ti muovere), cu Penelope Cruz și Sergio Castellitto în rolurile principale.

Un amalgam de pretexte deschide acțiunea poveștii. Accidentul fiicei adolescente, operația pe creier, scaunul gol, neputința, atmosfera sterilă și albă a spitalului sunt simple referințe care încep confesiunea lui Timoeto, personajul principal. El povestește pentru a-și cere iertare, pentru a se confesa, pentru a-i arăta fiicei aflate față în față cu moartea că viața abia începe, că mai sunt multe de trăit și de povestit. În camera de așteptare Timoteo găsește cuvintele și momentul potrivit pentru a se confesa.

Timoteo este chirurg, soț și tată. Unul ca oricare altul. Însă, în spatele gesturilor și a aparențelor, se ascunde un om care trăiește totul intens. Tocmai ce nu transpare prin haine, prin aparență, este disponibilitatea sa de a observa și trăi totul cu o mare acuitate. Însă, chiar și așa, ca fiecare dintre noi, greșește și se sperie, caută în orice lucru „acel ceva” care îl face să se simtă unic în felul său.

Și de ce să îi citești povestea, dacă, în fond, e un om ca oricare altul? Pentru că afli că, într-un fel, nu există legătură între frumusesțe și iubire. Afli că perfecțiunea nu are de-a face cu luxul, că iubirea nu învinge firea umana. Pe măsura ce citești, te regăsești în fața acelorași nedumeriri pe care le are Timoteo. Cum să accepți și să îți placă trivialul? Cum să dorești și să iubești o femeie vulgară? Cum un om inteligent, cu o poziție socială de invidiat și cu pretenții intelectuale își poate dori să trăiască în pielea femeii ușoare de care se îndrăgostește, cum poate prefera să fie în locul ei, în căsuța sărăcăcioasa de lângă viaduct?

E povestea, sau, mai bine spus, radiografia sufletului în stare brută, dincolo aparență. E sufletul pur, dar frumos. Și nu este astfel prin lipsa urâtului, ci prin sentimentele autentice pe care le generează, prin lipsa falsului și a formei.

Este o poveste sinceră, iar întregul decor și atmosfera par reale: suburbiile, vulgarul, modul prin care destinul îți poate da impresia că te batjocorește.

La finalul romanului, nu poți nici să te miri, dar nici să judeci ceea ce tocmai ai citit, nu poți nici să visezi sau să fii îndemnat la cugetare filozofică, pentru că simți că ești zguduit de senzațiile și sentimentele descrise de Timoteo. E o poveste care îți dă impresia că te lovește cu putere. Iar în momentele în care îți lasă un răgaz, îți dorești să te lovească din nou, pentru că doar așa simți că ești viu. Și nici nu vrei să te miști, pentru că ar fi ca și cum ai pierde momentul și senzatia pe care ți-o oferă. Iar de fiecare dată când Timoteo șoptește ,,Nu te mișca” e ca și cum ai vrea să îți ții respirația. Și o faci.

Sursa foto: Wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*