Matei Iliescu, de Radu Petrescu

Distribuie!

de Anda Marin

Ideea romanului Matei Iliescu a luat naștere în perioada celui mai dur stalinism al anilor ʹ50. Apărut abia peste două decenii, în 1970, într-o perioadă mai puțin încorsetată a istoriei noastre comuniste, a fost urmat destul de repede de o republicare în 1973, când a fost însoțită de mici retușuri ale autorului. A doua ediție a apărut într-o colecție intitulată Romanul de dragoste inițiat de editura Eminescu din București, stabilindu-i-se astfel tipul narațiunii.

Romanul Matei Iliescu e opera unui autor care a făcut parte dintr-un grup cu rol decisiv în perioada de tranziție a prozei românești de la modernism la postmodernism, și anume Școala de la Târgoviște. El e veriga de legătură între romanele proustiene ale lui Camil Petrescu și Anton Holban și proza anilor ʹ80. Matei Iliescu oferă o sinteză de tip postmodernist de balzacianism sau flaubertianism, proustianism și joycianism – pastișând proza secolelor XIX-XX, căreia îi adaugă un descriptivism atent și detaliat de tip flaubertian. Mai mult, romanul aduce din nou în atenția cititorilor literatura stărilor sufletești ai cărei precursori i-am amintit mai sus.

Acțiunea romanului de dragoste este plasată într-o lume provincială, tema provinciei constrângătoare este preluată de la Flaubert, plină de avocați, judecători și profesori, care se întâlnesc cu regularitate în saloane pentru a asculta muzică clasică și pentru a conversa, cel mai adesea în franceză. Această lume „bunăˮ este văzută și cântărită de ochii unui copil devenit adolescent, a cărui familie este nevoită să se mute din București în provincie, în urma unui declin financiar („...în N., obscur orășel de provincieˮ).

Trăind izolat și cât mai retras, nereușind să-și mai facă prieteni, singurul vis al lui Matei este de a scăpa din acel orășel prăfuit, cu oameni „străini, gălăgioși și veninoșiˮ. Starea lui Matei se adâncește după ce tatăl său moare, puberul ajungând să se înspăimânte de teama că „este sortit să ajungă a se asimila provincialilor din N., devenind până la urmă, fără să-și dea seama, asemeni lorˮ. Dragostea pentru o femeie mai în vârstă decât el, Dora Albu, soția avocatului Jean Albu, este cea care îl salvează pe Matei din capcana mediocrizării provinciale.

Criticul literar Ion Bogdan Lefter vede în Matei „un soi de alter ego masculinˮ al Emmăi Bovary, dar bineînțeles că și Dora trebuie văzută tot ca o Emmă, personaj de care se apropie: este soția unui alt bărbat mai bătrân decât ea, cu care a fost căsătorită din voia părinților și nu din dorința ei. Situația e specifică provinciei: tânăra și frumoasa fată fuge de acasă după căsătorie la niște rude din capitală, însă se resemnează și își acceptă destinul, întorcându-se în căminul conjugal la insistențele soțului.

Din acest punct, Dora și Matei, care fac o pereche răsturnată a cuplului din romanul Lolita al lui V. Nabokov, vor evada într-o adevărată poveste de dragoste, care urmează toate etapele iubirii: întâlnirea, îndrăgostirea, euforia, consumul relației și declinul, după care fiecare trebuie să-și vadă de drum pentru ceva timp, sperând că se vor întâlni în București ca să-și reia povestea, liberi de orice constrângeri, însă se vor lovi doar de încercări și eșuări de a-și salva relația.

În provincie, povestea lor începe în momentul în care Matei este rugat de mama sa să-l ajute pe avocatul Albu în probleme de secretariat pe timpul verii. Întâlnirea celor doi are loc în oglindă, obiectul fiind mijlocul prin care Matei surprinde silueta subțire a unei femei frumoase aflate cu spatele la el. Scânteia se produce pe loc, iar amorul își urmează cursul. Dragostea lor este hrănită cu ajutorul întâlnirilor nocturne de la vie (unde se refugiază Dora pentru a fi mai ușor să-l întâlnească pe Matei) sau de prin grădini și păduri, spații ferite privirii trecătorilor. Este o dragoste pastorală, în care apropierea celor doi variază de la simple atingeri sub clar de lună la îmbrățișări patimașe în natură, dar oricum ar fi nu mai este pe gustul publicului de astăzi.

Tot Ion Bogdan Lefter propune o interpretare psihanalitică, oedipiană, în care, după moarte tatălui, avocatul Albu ajută familia Iliescu și mai ales pe văduva domnului Iliescu, lucru pe care Matei îl vede ca un mijloc de a uzurpa locul tatălui. Astfel că iubirea lui Matei pentru Dora poate fi interpretată în felul următor: urându-și „părintele simbolicˮ, adolescentul trăiește alături de soția acestuia un amor „incestuosˮ. Oricare ar fi factorul ce declanșează dragostea celor doi, e clar că iubirea lor e mai mult o dragoste adolescentină decât una matură, pentru că amândoi trăiesc mai mult în iluzii și idei decât în realitate. Utopia iubirii lor se destramă în capitală, când fiecare personaj începe să întrevadă adevărata imagine a celuilalt.

Descrierilor romantice de la țară care sunt un rezonator al stărilor sufletești îi iau locul descrierile fugare de la oraș; detaliile lasă locul psihologicului, astfel că o mare parte din acțiune se petrece în casa Dorei, unde cei doi înceracă să-și dea seama ce au pierdut și cu ce au greșit. Episodul de la Balcic amintește de romanul Ioana al lui Holban, unde Matei va flirta cu o prietenă a Dorei, Magda, stârnind mânia și gelozia acesteia, care nu se vor opri nici la București, ajungând să-și urmărească iubitul, acuzându-l mereu că o înșală cu Magda. Este momentul în care Matei se maturizează.

Structura bovarică a celor doi este învăluită de structura simbolică, chiar impresionistă, a cadrului în care cei doi își încep povestea de dragoste și chiar consumă cea mai bună parte din ea. Formele și culorile au la Radu Petrescu o mai mare importanță decât narațiunea în sine, pentru că ele redau intensitatea trăirilor interioare. Reverberațiile iubirii se multiplică în natură și în trecutul pe care Matei îl invocă prin amintiri. Până și Marta, prima iubire a lui Matei din copilărie, primește chipul Dorei care devine prezent oriunde se află adolescentul îndrăgostit.

Societatea pe care autorul o creează este societatea provincială interbelică de la jumătatea secolului XX, în care bărbații și femeile au îndeletniciri diferite, reunindu-se doar în salon pentru a discuta starea actuală a politicii, a economiei și a literaturii țării. Referințele sociale sunt vagi și chiar lipsesc, dar se știe că societatea urbei N. nu este una  de aristocrați, ci una de burghezi, iar seratele lor încearcă din greu să le înlocuiască pe cele din capitală. Deși intenția autorului nu este aceea de a realiza o frescă socială, el adună destul material pentru a crea una. Ceea ce îl preocupă însă pe Radu Petrescu sunt dialogurile frumos construite care scot în evidență trăirile interioare și gîndurile personajelor. Acesta este backgroundul pe care se desfășoară dramoleta din romanul Matei Iliescu.

Debutul dragostei „în oglindăˮ a romanului vrea să sugereze faptul că cei doi se vor îndrăgosti doar de imaginile lor și de ideea că iubirea este singurul sens al existenței. În București, dragostea lor se risipește ca și cum niciodată nu a fost și ceea ce este mai curios este faptul că nici unul dintre cei doi protagoniști nu par să sufere cu adevărat unul după celălalt.

După ce primele cincisprecezece capitole se ocupă cu clarificarea dragostei, ultimele cincisprezece se concentrează clar pe declinul relației dintre cei doi, așa că romanul Matei Iliescu este o carte ce se adresează atât publicului învățat, cât și celui larg.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*