La grammaire de la liberté

Distribuie!

de Maria-Roxana Bischin

Conceptul de „libertate” cuprinde o gamă variată de sensuri ontologice, dar şi sociale. Libertatea, de multe ori se confundă cu libertatea artistului, cu libertatea creaţiei, cu libertatea de a exprima tot ceea ce doreşti a exprima prin cuvinte (în cazul literaturii) sau prin imagini (în cazul picturii). În domeniul filosofic, libertatea primeşte şi ea un sens raţionalist, pozitivist, idealist sau chiar existenţialist. Friedrich A. Hayek, în Libertatea sau drumul către servitute[1] sau Robert Nozick în Anarhie, stat şi utopie[2] încearcă să definească libertatea din punctul de vedere al societăţii. Vedem apoi că la Schopenhauer, de exemplu, în Lumea ca voinţă şi reprezentare, libertatea este un drept negativ, nu unul pozitiv, şi aceasta din cauză că libertatea vine să satisfacă „voinţa”. Roger Garaudy doreşte să ne îndemne la o reflecţie serioasă în mini-eseul său Gramatica libertăţii[3]. El aici, descrie viaţa unui personaj, pe nume Bernard, care se sinucide din cauză că „el, un om liber, a fost strivit de propria-i libertate”.

„Deconstrucţia” lui Derrida joacă un rol major în desfăşurarea diferenţei dintre sensurile cuvântului. Filosofia occidentală se bazează pe căutarea identităţii, prin punerea întrebării „Ce este?” un anumit concept, întrebare ce presupune o structură inteligibilă a lumii, a cărei manifestare ar putea fi  discursul. A răspunde la o astfel de întrebare înseamnă a formula identitatea fără diferenţă. Aceste concepte îi aparţin lui Jacques Derrida şi le observăm şi în opera lui Martin Heidegger. „Orice semnificant trimite la alţi semnificanţi şi nu putem ajunge niciodată la un semnificat care să nu trimită la sine însuşi”[4]. Această întârziere dintre semnificant şi semnificat, a numit-o Derrida „diferanţă”.[5] Astăzi, diferenţialismul este discursul preferat al gândirii inegalitare, gândire care poate fi aplicată şi istoriei. Doresc să aplic „diferanţa” şi asupra conceptului de libertate. Am observat până acum ce înseamnă dreptatea şi libertatea în plan social la Popper, Nozick, John Rawls, dar să vedem ce înseamnă în plan personal, existenţial-ontologic:

O idee majoră trebuie ţinută minte, aceea că filosofia nu ţine de structuri, şi nici istoria; nu le putem gândi structuralist, deoarece ne limităm în mod forţat libertatea. În filosofie, nu putem gândi libertatea în mod structural, exemplul cel mai lucid în acest sens îl avem la Roger Garaudy, în Grammaire de la liberté:

„Un om a fost strivit ieri de trenul 131, pe linia 3, în staţia de metrou Saint-Lazaré. Acest om avea 29 de ani. Ieri, Bernard, umbla la capătul peronului în lung şi în lat; el i-a dat la o parte pe călători, s-a aplecat să vadă luminile locomotivei, şi s-a aruncat pe şine, cu picioarele şi cu braţele strânse în jurul corpului, ca un scufundător. Cu amândouă picioarele tăiate, cu faţa arsă, a murit pe loc. De acum încolo nu va mai da ocol colţului străzii Ordener, acolo unde, când era copil mic, descoperea jocul cu bile şi de-a pinselea. Nu va mai citi sprijinit pe maşina cu gaz de sub lucarna bucătăriei, ofertele de serviciu din Parisien Libré. Învăţase meseria tatălui său, croitor la confecţii. De cinci luni era şomer. Mica publicitate, scări, refuzuri brutale...Şi apoi hainele sale au devenit mai zdrenţăroase că nici nu mai îndrăznea să iese cu ele. Aţi stat zile întregi în pat cu sentimentul că nu mai aveţi chip de om într-o lume care refuză mâinile dumneavoastră?

            Bernard auzea din bucătăria aflată dincolo de zid zgomot de cratiţe. De când a ajuns şomer trăieşte pe spinarea mamei lui; a ieşit încă o dată; la uzină nu l-au angajat ca salahor pentru că era prea slab; la birou, un şef de serviciu s-a uitat batjocoritor la pantofii săi găuriţi- „nu e de lucru”, i-a spus acesta. În ziua următoare, la şapte dimineaţa, s-a strecurat în metroul Saint-Lazaré când lumea pleacă la serviciu. Toţi sunt robii timpului, preocupaţi de treburile lor.

            El este liber. Poate să meargă la muzeu sau la florile din parcuri, e liber să se gândească la fizica lui Einstein sau la concepţia imaculată. Pentru un moment el se simte liber să aleagă între robinetul de gaz metan şi trenul de metrou. E ora şapte dimineaţa. Începe ziua unui om liber: un om a fost strivit de trenul 131, Bernard, un om liber între oameni liberi, a fost strivit de această libertate.”[6]  Acest fapt dezvăluie în perspectivă tragică ambiguitatea destul de riscantă de termenului de „libertate”. Şomerul este în sfârşit liber fiindcă nu mai este constrâns de orarul locului de muncă sau al biroului, de povara sarcinilor cotidiene. Este liber de responsabilităţile sociale, în fond. Dar ajunge sclavul constrângerilor mizeriei. Este liber să caute de lucru, iar patronii sunt liberi să nu îi ofere nimic. Şi, ca rezultat, el nu mai este liber nici să mai trăiască. Legile sociale nu respectă legile psihologice ale condiţiei umane, fapt demonstrat de Garaudy. Şi Toynbee este de părere că uneori, legile eşuează: „Dacă legile sociale curente în istoria civilizaţiilor sunt în realitate oglindirea unor legi psihologice care cârmuiesc în vreun anume fel un strat infra-personal al psihicului subconştient, aceasta ar mai putea explica şi pricina pentru care aceste legi sociale trebuie să fie aşa cum sunt, cu atât mai limpede afirmate  şi reglementate în faza de dezintegrare a istoriei unei civilizaţii destrămate decât în faza ei anterioară de creştere.”[7]

Libertatea este limita de câte constrângeri posibile ne putem emancipa, conchide Garaudy. O definiţie simplistă a libertăţii spune că libertatea este absenţa constrângerii. Dar, textul de mai sus, demonstrează contrariul. Mereu suntem constrânşi pentru a ne „emancipa” de cât mai multe libertăţi. Când câştigi o libertate, o pierzi pe alta, acesta este mecanismul pe care Roger Garaudy ni-l aduce în vedere. Bernard a câştigat libertatea de a-şi petrece timpul cum vrea el (să se plimbe, să citească) atunci când a fost concediat, dar a pierdut libertatea de a mai lucra sau de a fi angajat. Între două libertăţi, omul întotdeauna o alege pe cea care primează sau pe cea care îi asigură traiul de zi cu zi. Omul alege întotdeauna acea libertate care îl ajută mai mult să supravieţuiască în societate, decât libertatea care îi face plăcere. Având libertatea de a face ce vrea el, Bernard era constrâns de mizeria vieţii. Viaţa primează asupra „micilor plăceri” ale libertăţii. El nu a ales traiul simplu, cu „micile plăceri”, a ales libertatea de a-şi lua viaţa, oarecum ca o revoltă faţă de constrângeri. Schopenhauer, în Lumea ca voinţă şi reprezentare, spune despre fenomenul sinuciderii următoarele: cel care se sinucide nu este un laş, din contră este un om curajos şi este acea persoană care vrea cel mai mult să trăiască. Sinucigaşul deţine „voinţa” asupra vieţii, el când se sinucide, sinucide de fapt „voinţa”, şi nu „viaţa”, căci dacă „voinţa” nu ar exista, atunci am fi mai fericiţi, nu am mai tânji tot timpul după satisfacerea dorinţelor egoiste. El o face din „dorinţa” de a nu mai trăi. În lexicul schopenhauerian, „voinţă” înseamnă „dorinţă”. Garaudy nu este departe de Schopenhauer: „Vom vorbi aşadar de libertăţi, cuvântul „libertate” se va pune la plural, căci există atâtea libertăţi câte constrângeri de care ne emancipăm există.” (Garaudy) Observăm cum pluralul substantivului „libertate” schimbă total signifianţa. Prin urmare îi dăm dreptate şi lui Jacques Derrida şi eseului său Sur parole (1999).

Metafizicienii sunt cei care au propus termenul de „libertate absolută”. Cum foarte bine spune Lalande Jérôme (1732-1807) :„Ideea de libertate absolută, pe care putem să o numim meta-fizică, mai cu seamă pentru motivul că ea se opune naturii, constă într-un fel de trecere la limită.”[8] Ne prezentăm acţiunea ca emancipată succesiv de cutare sau cutare categorie de cauze, până când ea devine străină de orice fel de cauze. Trebuie să înţelegem libertatea în acest mod, libertatea trebuie înţeleasă ca puterea de a acţiona independent nu numai de constrângerile exterioare, dar şi de determinările interioare. Acesta este liberul arbitru, însemnând după Charles Renouviér (1815-1903), „ca şi cum mişcările conştiinţei lui şi în consecinţă actele care depind de ele, ar putea varia ca urmare a ceva ce este în el, dar pe care nimic, nici măcar ceea ce este el însuşi înainte de ultimul moment care precede acţiunea, nu ar predetermina-o”[9].

Este adevărată o astfel de definiţie şi o astfel de acceptare a libertăţii? Întrebarea deţine un răspuns afirmativ.

 

[1] Friedrich Hayek, Libertatea sau drumul către servitute, Editura  Humanitas, Bucureşti, 1994.

[2] Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

[3] Roger Garaudy, Grammaire de la  liberté,   Editura Ediţii Sociale, Paris, 1950.

[4] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp. XII-XVII.

[5] Pe lângă diferenţialismul lingvistic observat şi teoretizat de Jacques Derrida, mai există şi diferenţialism istoric, etnocultural, artistic; se referă la perspectiva comparativă multiplă pentru determinarea identităţii.

[6]  Roger Garaudy, Grammaire de la liberté, Editura Edition Sociales, Paris, 1950.

[7] Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, vol. VII-XII, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997,  p.389.

[8] Jérôme Lalande apud Richard Watkins, Jérôme Lalande, Diary of a trip to England, 1763,  Editura Kingstone, Australia, 2002.

[9]  Charles Renouviér, Les dilemmes de la métaphisique pure, Editura Germer –Bailliére, Paris, 1901.

Sursa foto: "Entrance of the Freedom Theatre in Jenin 006 - Aug 2011" by Guillaume Paumier - Own work. Licensed under CC BY 3.0 via Wikimedia Commons - https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Entrance_of_the_Freedom_Theatre_in_Jenin_006_-_Aug_2011.jpg#/media/File:Entrance_of_the_Freedom_Theatre_in_Jenin_006_-_Aug_2011.jpg

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*