Este un lucru binecunoscut faptul că la mare, în aglomeraţia sezonului estival, hoţii au multe oportunităţi de a sustrage bunurile turiştilor; probabil că în fiecare secţie de poliţie din staţiunile de la mare stau, prăfuite, sute, mii de plângeri nerezolvate, nu neapărat din cauza incompetenţei poliţiştilor. Întotdeauna te gândeşti că nu ţi se poate întâmpla personal să fii victima unui furt, dar atunci când treci prin această experienţă pentru prima oară vezi altfel întreaga situaţie.
Sunt o astfel de victimă, după acest sfârşit de săptămână. Suntem cu toţii conştienţi de problema furturilor care nu caracterizează doar societatea românească, dar când devii victimă, priveşti altfel lucrurile. Pe moment, totul devine personal, nu te mai gândeşti la lipsurile societăţii care sporesc apariţia acestor tâlhării, te gândeşti că este nedrept ceea ce ţi s-a întâmplat. Înainte de a invoca cine ştie ce lege karmică, de a spune că îţi doreşti ca hoţul sau hoţii respectivi să plătească, la un moment dat, pentru fapta comisă, realizezi faptul că totul se rezumă la a te afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, în anumite circumstanţe care facilitează sustragerea respectivului bun de către hoţ.
În privinţa acestei probleme, a tâlhăriilor, situaţia este mai complicată decât asumarea îndemnului primit în copilărie de la părinţi: „Nu fura!”. Vorbesc aici despre o educaţie sănătoasă, nu despre acele familii defectuoase în care exact asta sunt învăţaţi copiii. Cu toţii putem fi tentaţi de anumite momente în care vedem că cineva este neatent cu bunurile lui, dar felul în care acţionăm în aceste situaţii este condiţionat de simţul nostru moral, de cât de puternic este sau nu acesta. Oamenii care fură sunt doar oameni care aleg calea uşoară, la îndemnă, fără să îi mustre conştiinţa pentru ceea ce fac, pentru că aşa au fost învăţaţi, ori pentru că pur şi simplu le stă în fire. De cealaltă parte, victimele sunt lăsate, pe moment, într-o stare de şoc. Furturile însoţite de atacuri fizice, datorită cărora persoanele sunt constrânse să cedeze bunul respectiv tâlharului, sunt o problemă şi mai mare, deoarece sunt un indicator al felului în care într-o anumită societate anumiţi indivizi simt nevoia de a-şi satisface nevoile personale, primare, mai mult decât respectul libertăţii celeilalte persoane.
De asemenea, aproape orice victimă a unui furt este conştientă de faptul că plângerea la poliţie ar putea să nu rezolve nimic, însă în acest caz am fost plăcut surprinsă de atitudinea poliţiştilor, stereotipul cum că m-ar fi aşteptat nişte oameni plictisiţi, ori cu chef de glumă, s-a dovedit a fi fals. Aceştia s-au purtat cu profesionalism când am fost să depun declaraţia.
Indiferent de locul în care se întâmplă, tâlhăriile sunt o adevărată problemă a societăţii noastre, accentuate de atitudinea multor persoane care asistă la un furt de a nu se implica, din frica de a nu păţi ceva sau chiar din indiferenţă. Trebuie să realizăm că pentru a evolua, solidaritatea este mai utilă decât o atitudine de „prădător”. Un respect minim asupra spaţiului personal al celuilalt şi a bunurilor sale nu ar trebui să fie o utopie, ci o realitate.
Din păcate, nu sunt un exemplu singular, ci, aşa cum am mai spus, unul dintre sutele, miile de „cazuri nerezolvate”. Câţi dintre voi aţi trecut prin aceeaşi situaţie şi înţelegeţi cum e să vi se fure, practic, identitatea, dreptul la replică, la a reacţiona cumva? Este o problemă gravă, dar poate fi schimbată prin puterea exemplului personal. Să devenim cetăţeni mai buni şi prin acest aspect să le arătăm altora că se poate astfel. Violenţa, atacurile unor persoane, tâlhăriile, pot fi combătute prin lege, dar şi prin această asumare a unei atitudini civice.
Voi ce soluţii propuneţi pentru ca marea să devină un spaţiu al relaxării şi bucuriei, nu un gunoi al bunurilor considerate lipsite de valoare de către hoţii care au ajuns în posesia lor?
Sursa foto:wikimedia.com
