Evadarea din turn a prinţeselor Disney

Distribuie!

de Violeta Dobre

Feminismul şi emanciparea femeilor sunt subiecte care trebuie tratate cu atenţie, întrucât există o linie subţire între a susţine egalitatea între sexe şi a considera că femeile trebuie să primească aceste drepturi în detrimentul bărbaţilor. Printre schimbările care apar în diferite producţii, impuse de această evoluţie a statutului femeilor, se numără şi modalitatea în care sunt construite personajele feminine din animaţiile sau chiar filmele Disney, din ultimii ani.

În primele animaţii Disney, rolul prinţeselor era limitat la cântecele despre cum doresc să îşi întâlnească prinţul, la activităţile casnice, şi, în general, la calitatea de a fi salvate de prinţ şi a se îndrăgosti la prima vedere. Se poate observa cum în aceste desene nu este vorba neapărat despre o supunere a femeii, ci despre modul în care fericirea era considerată a fi împlinirea prin dragoste. Felul în care Ariel renunţă la originile ei pentru a putea trăi cu Eric este sugestiv pentru această ilustrare a ideii că ţelul suprem este să fii alături de bărbatul pe care îl iubeşti, indiferent de consecinţele acestei alegeri. Personajele masculine aveau parte de aventură, treceau prin situaţii periculoase, în timp ce prinţesele aşteptau, în mod pasiv.

Se poate vorbi de o a doua etapă, odată cu animaţiile „Pocahontas”, „Cocoşatul de la Notre Dame”, „Hercule”, în care personajele feminine sunt conturate nu doar în funcţie de relaţia lor cu personajele masculine. Sexualitatea Esmeraldei a reprezentat ceva nou în lumea Disney, nicio altă prinţesă nu a fost construită astfel încât să sugereze în mod explicit faptul că femeile au şi o latură senzuală, nu doar una sensibilă. Şi în „Alladin” este aratată această putere de seducţie a lui Jasmine, dar nu atât de explicit. Cert este că s-a înregistrat o evoluţie, de la femeia care aşteaptă să fie sedusă la femeia care seduce.

Alegerea lui Pocahontas diferă de alegerea lui Ariel, întrucât contextul este mult mai dur, al războiului dintre indigeni şi colonişti. În cele din urmă, ea îşi alege originile. Felul în care a riscat pentru a se bucura pentru câteva momente de faptul de a fi cu John Smith denotă curaj, tărie de caracter. Nici alegerea lui Ariel nu a fost uşoară, însă în cazul „micii sirene” nu a fost arătată lupta interioară, de la început era fascinată de lumea umană şi îşi dorea să trăiască acolo.

Adevărata evoluţie a personajelor feminine din lumea animaţiilor Disney se înregistrează începând cu desenul „Prinţesa şi Broscoiul”  dar mai ales cu „Brave”, realizat în colaborare cu Pixar. Odată cu ele, Disney conturează personaje feminine cu alte ţeluri în afară de a-şi găsi dragostea, capabile să se se salveze singure şi, mai ales, care arată că această noţiune, a femeii care trebuie să fie salvată, este depăşită.

Salvarea personajului feminin prin dragoste implică o anumită concepţie cum că în viaţa oricărei femei există un element tragic, fatal, care poate fi depăşit doar prin iubire, „sărutul dragostei adevărate”, o căsătorie fastuoasă”. Dragostea reprezintă tot un element central al animaţiilor Disney, dar motivul ei este conturat mult mai realist. Tiana şi Naveen, din „Prinţesa şi Broscoiul”, demonstrează că iubirea apare în timp, că trebuie să treci prin anumite etape alături de persoana iubită şi mai ales că are puterea de a te schimba, dar nu de dragul persoanei iubite, ci doar pentru că în călătoria de la a cunoaşte pe cineva până la a iubi acea persoană, eşti transfigurat cumva.

Foarte important este şi felul în care Disney nu se mai axează doar pe dragostea dintre bărbat şi femeie, ci şi pe iubirea între mamă şi fiică, în cazul „Meridei”, sau între surori, în cazul filmului „Frozen”, ce a înregistrat un mare succes.

Practic, odată cu „Frozen”, Disney arată în mod explicit că timpurile în care prinţesele aşteptau, adormite, între ziduri ce le despărţeau de restul lumii, să fie sărutate, trezite la viaţă de prinţ, sunt depăşite. Acum, lumea e un loc unde şi femeile au acces la aventuri, iar ceea ce te salvează este iubirea şi capacitatea ei de izbăvire. Cel mai recent film Disney, „Maleficent”, seamănă cu Frozen în felul în care arată că nu există dragoste la prima vedere şi că „sărutul dragostei adevărate” este o noţiune care nu implică doar arhetipul de salvator al personajului masculin, ci tocmai această iubire care te salvează de tine însuţi, dar printr-un proces interior, prin frământări, adevărate lupte în procesul de a accepta că trecutul nu poate fi schimbat, dar viitorul da, dacă îţi permiţi să iubeşti. Salvarea prin iubire este o decizie personală, nu vine din exterior, adusă de prinţi care sfâşie balauri în efortul de a ajunge la femeia care îi aşteaptă, adormită.

Cu toate aceste schimbări, Disney nu diminuează importanţa personajelor masculine. Evoluţia personajelor feminine nu implică automat o expulzare a bărbaţilor, o negare a  aventurilor prin care trec. Aceştia, în loc de salvatori, devin parteneri; se evidenţiază importanţa unei legături puternice, în care cei doi îndrăgostiţi să realizeze o echipă trainică. Despre asta este vorba în aventurile din Tangled şi în călătoria Annei şi a lui Kristoff, şi încercările Tianei şi a lui Naveen de a deveni oameni.

Disney se reinventează, astfel, pentru a ilustra societate actuală. Basmele, aşa cum le ştim din copilărie, readaptări mai inocente ale unor texte violente, ne rămân întipărite în minte cu aceaaşi imagine a prinţesei care aşteaptă în turn să fie salvată. Ele pot fi însă reinventate, prin diferite medii, în maniere interesante. Prinţesa nu se mai află într-un turn, departe de aventură, ci chiar în tumultul acesteia.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*