Te salut dragă cititorule,
Vreau să încep aceste rânduri prin a-mi exprima sincerele păreri de rău că am absentat fără niciun fel de motivație în ultimele două săptămâni. Nu vreau să te plictisesc cu motive personale, dar îți pot promite un lucru : nu voi mai absenta fără să anunț înainte, iar acest absenteism nu va mai dura mai mult de o săptămână (în afară de perioada sesiunii, unde probabil că articolele de sâmbătă vor fi amânate până după sesiune).
Sper că îmi vei accepta sincerele scuze și să trecem mai departe la a începe o discuție despre ce înseamnă a fi părinte. Știu că sunt încă la începutul vieții și încă gust din „vârsta de aur”, însă asta nu înseamnă că nu mă pot oripila (consider că este cuvântul cel mai potrivit) în momentul când văd părinți, ce, în opinia mea, nu-și îndeplinesc rolul pe care-l conferă statusul de părinte.
Dar să nu ne oprim doar la teorie, ci să trecem și în exemple. În una din zilele trecute, am observat (în întregimea sensului) o mamă care, în momentul când copilul ei urla într-un local (să-l numim McDronald), pentru a-și domoli odrasla, ce devenise sirenă de ambulanță pentru nevoile nesatisfăcute, urla și ea la rândul ei la acea odraslă. Referitor la acest exemplu, țin să precizez că nu sunt mamă (deși pare greu de crezut la prima vedere), însă consider că nu așa ar trebui cumințit/potolit/liniștit un copil care urlă. Indiferent de motivul pentru care acesta urlă. Ești într-un loc public, ceea ce prin definiția cuvântului public înseamnă că nu te afli doar tu acolo (ȘTIU ! greu de crezut ! Aviz amatorilor de injurii), iar dacă educația copilului tău nu spune ce fel de persoană ești, atunci ce poate spune ? Felul cum vorbești cu copilul tău și cum îl liniștești într-un loc public, în opinia mea, spune foarte mult despre persoanele care îl educă. Să nu te gândești cititorule că am un acces de misoginism, sunt convins că dacă era și taică-său acolo situația nu decurgea altfel.
La polul opus acestui exemplu, în același local McDronald, era un tată cu copilul său. Nu-mi puteam opri mirarea. Acel atentat la liniștea cu care îmi place să-mi savurez mâncarea nesănătoasă, de care am vorbit mai sus, era în același tablou cu un copil educat, manierat, și care, în acest contex,t ți se pare a fi un fel de salvator pentru toți aceia care-și doresc copii. Uite că se poate dacă se vrea !
Și ca să împac ambele genuri, să nu primesc un feedback de misogin (da, am o mică fixație, nu-mi place să consider un gen superior altuia, așa că vreau să fiu imparțial pe cât îmi permite de mult genul și inconștientul freudian), astăzi , când eram în microbuzul ce mă ducea spre cămin, undeva pe la orele 20:00, am observat un cuplu și un copil. Am rămas stupefiat. În microbuz când am urcat (dar și de-a lungul traseului), constant au fost locuri libere în microbuz, însă părinții au ales să stea pe scaune și să țină copilul în picioare. Precizări : familia ocupase locurile înaintea mea, copilul nu avea mai mult de 10 ani (după înălțime, tonalitatea vocii, așa mi s-a părut), tatăl ocupa 2 locuri, pe un loc era o plasă, iar celălalt era rezervat majestății sale. Mama ocupa un singur loc (atât era posibil), iar copilul stătea lângă mamă, oferindu-i informații din când în când că o „doare” (nu mi-am dat seama sigur ce anume, așa că nu vreau să intru în speculații inutile doar pentru a-mi servi scopul). Lângă mine erau două locuri libere. Mie mi se pare normal ca, în această situație, mama să ia copilul și să stea lângă mine. Fără precizări că înainte să urc în microbuz locurile acelea erau libere și au rămas vacante până la coborârea mea din microbuz.
Am fost „minunat” de aceste exemple pe care ți le-am spus și ție cititorule și nu vreau să-ți mai răpesc din timpul tău liber (pentru care-ți mulțumesc). Te invit dacă dorești, la un feedback sau o discuție liberă despre subiectul prezentat de mine. O seară plăcută și ne auzim sâmbătă !
