Durerea naște credință?

Stau în fața laptopului încercând să scriu acest articol și din când în când mai arunc câte o privire în oglindă. Nicio tânără nu se bucură să aibă o parte din față inflamată. În plus, mă delectez și cu un gust cu iz de anestezic și am o durere la limita suportabilității. Am fost la dentist.

Mereu când ajung într-o astfel de situație îmi spun: „Uite ce ușor e să dai sfaturi și ce greu e să rabzi”. Recunosc că nu sunt deloc răbdătoare în privința durerii fizice și mi-e rușine când mă uit la mama care are câteva operații și a trecut prin momente mai dificile. Uneori n-am nici măcar suficientă răbdare până își face efectul un medicament.

Două posibile reacții am observat, la mine sau la alții, când e vorba de durere. Una este creșterea irascibilității, nervi și lucruri spuse de care îți pare rău mai târziu. A doua este rugăciunea. Când e vorba despre suferințe grave, care pun în pericol viața, cele două reacții sunt potențate: o puternică revotă ori o puternică credință.
Din punct de vedere obiectiv, nervii și verbalizarea lor nu ajută cu nimic, doar subiectiv ai senzația că te descarci. Cei care se roagă ori, în cazuri extreme, cei care sunt vindecați peste așteptările firești ale medicinei se întăresc în opinia despre eficiența rugăciunii, despre obiectivitatea credinței.

Am propus de multe ori rugăciunea ori credința ca sprijin și parte a terapiei în diferite situații. Uneori am primit răspunsul că „doar oamenii slabi se roagă când dau de greu” ori „e păcat să te rogi doar când dai de greu”. Eu cred că e bine să te rogi când dai de greu, indiferent dacă (crezi că) ești slab sau puternic, indiferent dacă o faci și altă dată sau nu. Mai mult, nu văd nicio ipocrizie când, la greu, oameni care se consideră prea puțin credincioși sau se consideră atei spun „Doamne, ajută-mă!” și chiar se apropie de Dumnezeu.

Nu e o slăbiciune, așa cum pare la prima vedere, ci este o continuare firească a înțelegerii că într-un moment critic sau într-o situație în care omenește nu se mai poate face nimic, oamenii caută în continuare ajutor. Este un sentiment al infinitului, al faptului că binele este mereu posibil, pe care nici măcar propria puțină sau necredință nu îl poate elimina din noi. Așa apare, fără ca uneori să se aștepte omul, acest prim pas, al apelării la Dumnezeu în probleme grave. Iar pasul următor, spre credință, este de dat de constatarea eficienței primului pas, involuntar uneori, dar pe care nu îl putem stăvili.

Nevăzătorul din Evanghelia care se citește în Duminica Orbului din naștere urmează acest traseu spre credință: vindecarea, constatarea eficienței puterii lui Hristos, credința. Așadar, nu durerea naște credință, ci constatarea tămăduirii ei. Durerea doar ne aduce aproape de un drum, pe care putem să mergem sau nu:
„Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.” (Ioan 9, 32-38)