Divorţul este mult mai mult decât o semnătură pe o bucată de hârtie, mai mult decât o problemă a societăţii. Divorţul este o problemă personală, pentru toţi cei implicaţi în această situaţie, înseamnă suferinţă, regrete, renunţare, cuvinte nerostite la timpul potrivit sau aruncate în momente nepotrivite; este, mai ales, o problemă care îi afectează pe copiii implicaţi.
El şi ea iau o decizie, să rămână împreună la bine şi la rău, dar acest „rău” se constituie din toate provocările pe care trebuie să le înfrunte în fiecare zi, din toate frustările vieţii cotidiene, din rutina care îi angajează într-o luptă de a găsi modalităţi pentru a o păstra la un nivel cât mai mic posibil. Iar, la un moment dat, balanţa înclină mai mult către acest taler, al „răului”, apare o ruptură între cei doi, iar singura soluţie pare că este divorţul.
Situaţia este mai complicată când un copil este acolo, ascunzându-se în spatele uşii, ascultând strigătele părinţilor, confuz, dorindu-şi armonie. Un copil care se simte prins undeva la mijloc, care uneori se întreabă dacă nu cumva el este vinovat pentru că părinţii lui nu se înţeleg. Adeseori, existenţa lui constituie motivul pentru care părinţii decid să mai încerce, să rămână împreună, de dragul lui, dar într-o atmosferă plină de frustări şi reproşuri. Până la un moment când îşi dau seama că nu mai are rost şi se despart.
Da, mai rău decât divorţul părinţilor, pentru un copil, este ca părinţii să rămână împreună doar pentru el. Dar asta nu înseamnă că divorţul este ceva „bun”. Cel puţin, nu la început.
Divorţul e ca acea bifurcaţie care mai apare uneori în drum, când la început copilul rămâne pe margine, privindu-şi părinţii cum pleacă pe străzi diferite, fiecare chemându-l după el. Nu ştie ce să aleagă, nu vrea stea la sfârşit de săptămână cu un părinte, nu vrea două familii.
Felul în care reacţionează la această situaţie, depinde de personalitatea fiecăruia. Unii copii se pot pierde de ei înşişi o perioadă, iar apoi, când se regăsesc, să rămână cu o amărăciune în suflet, cu acel „cum ar fi fost dacă”, cu întrebări la care nu pot primi răspunsuri şi cu nevoia de afecţiune ascunsă în spatele unui comportament rece, distant. În unele situaţii, când pierd legătura cu unul dintre părinţi definitiv, această durere, amărăciune, este şi mai persistentă. Alţii pot observa că au doi părinţi minunaţi, departe unul de altul, nu acei oameni nefericiţi care erau unul lângă altul şi pot ajunge să iubească cele două drumuri care se mai întretaie, întrucât părinţii păstrează legătura, rămân prieteni.
Ca la acea serbare a unui sfârşit de an şcolar, când unii copii se uită cu emoţie la cei doi părinţi care sunt acolo, aclamându-l, iar alţii nu îşi pot desprinde privirea de pe scaunul liber de lângă mama sau tatăl lor.
În orice situaţie, divorţul este o problemă serioasă şi consider că trebuie să te gândeşti bine înainte să faci acel jurământ, pentru că orice copil merită să alerge fericit, sănătos, fără nicio durere în suflet, pe un singur drum, pe drumul care îl conduce către maturitate, protejat şi îndrumat de ambii părinţi care îşi deschid braţele unul către altul în loc să trântească uşi.
Violeta Dobre
Ilustrație de Cristina Stan
