Dependența viciilor

Distribuie!

de Raluca Fătu

Când suntem mici și ne uităm în jurul nostru, la părinți, prieteni mai mari, „prieteni“ din televizor, nu putem să nu observăm că toți se luptă cu o oarecare dependență dezvoltată în timp: cafea, telefon, televizor, telenovele, barfe, jocuri, alcool, tigări, „distracție“ etc. Și spunem cu toată convingerea că noi nu o sa fim așa. Că noi o să învățăm din greșeli și că o să știm să ocolim obstacolele ce stau în calea unei vieți bune. Și ajungem la maturitate observând că suntem mai dependenți de anumite lucruri decât exemplele pe care le aveam în copilărie, pentru că erori de judecată se strecoară și atunci când învățăm.  Dar ce este o viață bună? Nu este aceea care se dezvoltă din plăcere și care este consumată în propriul mod de a te simți bine? Orice există în această lume poate crea dependență. Variază doar în funcție de unghiul din care aceasta este privită, căci fiecare persoană percepe acțiunile și posibilitățile din jurul său în mod diferit. Dar gustul unuia nu trebuie să se amestece în plăcerea altuia, cât timp nu există compatibilitate. Altfel, o dependență va enerva dependența altuia formând imposibilă tolerare reciprocă.

Avertisment! Pentru o viață mai liniștită evitați contactul cu dependenții vicioși.

Dependența de „distracție“ este cu siguranță cea mai dăunătoare. Pentru că ea le conține pe toate cele menționate mai devreme și mult mai multe. Să te distrezi, să fii cool, să ieși în oraș, să bei, să fii rebel, să nu îți peste (dar de fapt să fii afectat, în secret, de consecințele acestei vieți neplictisitoare). Dependența de distracție anulează toate celelalte dependențe individuale pentru că amestecate, ele formează o bulă de inconștiență din care individul crede că poate scăpa ușor, dar greșește. „Distratul“ îi va judeca întotdeauna pe cei care nu se ridică la așteptările sale, care nu îi sunt egali în desfășurarea activităților indispensabile tipului cool care se crede a fi el. Acest specimen nu poate percepe ca dependența să fie divizată și astfel alte persoane să se mulțumească doar cu o bucățică din marea de activități care împreună constituie materia vitală.

„Ce faci frățică, nu ieșim și noi la un party? Păi cum mă, nu vii să bem ceva, iar stai în casă? Ce film, ce odihnă, mai ieși mă afară! Ce zici, te duci să bei o cafea? Las-o naiba de cafea, da’ berea ce are? Ești o cauză pierdută!“ Parcă îți și vine să râzi, dar taci și lași „distratul“ să se vadă special, forever young și centrul activităților care poate au fost cândva încântătoare, dar s-au risipit. Nu ai cum să îl convingi că și dependența de liniște este bună și că de fapt, ție asta ți se potrivește acum.

Dar mână în mână cu dependența de distracție se regăsește și cea de prostie. Deși par a fi același lucru, au totuși niște elemente care le diferențiază. Dependentul de prostie este cu totul special pentru că el poate fi conștient că greșește, dar nu se oprește. Este victimă continuă a idioțeniei pentru că persistă în a greși, chiar și realizând urmările. Se scuză, se fâstâcește, recunoaște și cam atât. În realitate, el spune ca tine, dar face ca el. Combinat cu dependentul de distracție rezultă inevitabil explozia de petrecere pe care orice individ lucid ar fi bucuros să o evite. Și astfel se naște dependentul prost de distracție care fără îndoială este soarele, este centrul universului, este stâlpul care ține în picioare lumea, fără de care nimic nu ar fi posibil și care nu poate lipsi de la orice eveniment pentru ca acesta să fie memorabil. Când este el prezent, seara, ziua sau dimineața este legendară. Fără el însă, clar nu s-a întâmplat nimic deosebit. Totul este „foarte tare frate“ când apare el căci dorința de a se distra și prostia ce zace în el duc la evenimente cu siguranță ieșite din comun (cel puțin în imaginația lui). Iar următoarea zi, regretă în sinea lui că nu se poate controla, că este timpul să se maturizeze ori el încăpățânat stagnează; dar ăsta este dependentul prost de distracție și nu poate renunța. Asta nu îl împiedică să continue, să persiste în a crede că așa este el și că trebuie să fie bine până la urmă.

Isn’t that cute? But it’s WRONG!

 

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*