Cum să te legi de OM

Distribuie!

de Mihai Cîrjă

Arta, oricare ar fi ea, nu se prezintă ca o imanență estetică per se.  Cum valorile estetice nu au o existentă intrinsecă, aidoma acestora, arta, care este metoda de reificare a esteticului, are nevoie de o judecată de valoare exterioară acesteia.

***

Homo homini lupus. La fel cum Binele și Răul sunt niște echilibre relative în dinamica moravurilor umanității, la fel și Frumosul este într-o continuă devenire, pentru că ce astăzi place și creează extaz, mâine dezgustă și este revolut. Și asta, mai ales în epoca noastră a hemoragiei informaționale, unde ideea de trend este probabil cel mai violent concept în emulația judecaților de valoare la nivel moral, artistic și social. Mai brutal e când artisticul gratuit (fast-fashionul din stradă) se îmbină cu socialul (ideea de clasă), și trendul devine un statement, figura care naște o plus-valoare interesantă: evidența! Socialul nebântuit de evidențe e confortabil,  mult mai ușor de suportat, pe când evidențele creează o serie de raporturi ireversibile, o încrâncenare a valorilor și un refuz deliberat al celuilalt. Je est un autre devine un suicid ideologic și Rimbaud un martir pe altarul teoriei cunoașterii. Și unde nu e cunoaștere e întuneric.

***

 Eșescul artei. Dacă lumea ar fi inteligibilă, arta nu ar exista. Și arta a existat în liniștită stare creatoare până la interiorizarea fundamentală a unor valori (valorile clasicismului, valorile renascentismului). Fenomenul ideologic a depășit însă ca intensitate mijlocul artistic de multe ori, fie cu ajutorul unor curente programatice, fie prin concursul unor evenimente istorice de un reviriment axiologic fecund.

Astfel că arta, chiar fără o valoare intrinsecă, a reușit să creeze totuși un limbaj estetic comun; comun nu prin vulgarizarea artei, deși poate fi și asta o problemă, dar mai ales comun prin aspectul utilitarist: arta nu mai e demult o sursă a revelațiilor pentru beneficiarul produsului artistic, ci doar o expresie a unor valori social-culturale.  Arta (αἴσθησις (aisthesis)= senzație, sensibilitate) încetează să mai fie artă, devine o lingvistică sterilă, non-verbală, saussure-ană, dihotomizată sterp în semnificat și semnificant; nu mai ascunde nimic, nu mai creează nicio simțire, ci este doar o obiectivizare a gestului gândirii sensibile, care are o funcție ultimă: materializarea memoriei afective a umanității.

***

Revoluția estetică. Începe acolo unde autorul/creatorul de artă renunță la semnificație, iar metoda artistică devine un demers în sine de a chestiona infinitezimal relațiile posibile ale umanului cu realitatea; un demers care speculează, prin mijloace insolite, o ultimă formă a inteligibilului de care vorbea Camus. Arta modernă nu există fără beneficiarul său; și cu cât beneficiarul său are cunoștințe enciclopedice mai vaste și diversificate (este mai apropriat umanității din care face parte), cu atât arta modernă devine mai fecundă în semnificații.  Acest ludic al semnificațiilor are în vedere încă din premise eliminarea unei autonomii de limbaj, dar previne și autarhia sensului, întrucât, de cele mai multe ori, arta modernă nu lasă loc unei interpretari unice nici măcar pentru același privitor, fie el cât de neofit. Marele plus al artei moderne este așadar sentimentul relativității pe care îl conține. Mai ales, atunci când te crezi avizat, intri într-o galerie și simti un gol în stomac, o anxietate profundă preț de câteva clipe, pentru că nu reușești să atribui o semnificație obiectului din fața ta, care a fost făcut de un om, pentru alt om. Și speri că încă nu ai pierdut legătura cu umanitatea, că încă mai există un limbaj comun, al experiențelor și al realității - în definitiv, al ideii de om.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*