„Cei şapte ani de-acasă” vs. „Cele şapte minuni ale lumii moderne”

Distribuie!

Diferenţele sunt, într-adevăr, mari. Şi nu doar în România. Cam toate ţările ex-comuniste suferă de aceeaşi „boală”. Dar să ne vedem de oile noastre.

Nu vreau să generalizez, însă sunt copii crescuţi în marile oraşe din ţară care trăiesc cu impresia că merele cresc în lăzile de la hipermarketuri. La fel de adevărat este că există copii – şi nu numai – crescuţi în sate şi comune mai puţin răsărite pentru care „Apple” este doar un cuvânt învăţat la orele de engleză – acolo unde este cazul – şi care se foloseşte la traducerea propoziţiei „Ana are mere”.

Sau, poate că am rămas eu în urmă. Poate că acum, în oraşele mari, Ana nu mai are mere. Se prea poate ca, dacă nu în prezent, mai mult ca sigur în viitorul apropiat, prima propoziţie pe care o vor scrie şcolarii din Bucureşti în clasa I să fie „Ana are iPod”. Lucru perfect plauzibil, din moment ce toţi copiii înţeleg ce înseamnă. Însă, dacă un învăţător ar proceda la fel în cadrul unei şcoli dintr-un sat mic şi prăpădit, probabil copiii ar spune acasă „Mami, doamna învăţătoare ne-a vorbit urât în clasă...”

După cum am spus la început, diferenţele sunt mari. Şi, oricât ne-am zbate, lucrurile nu se vor schimba. Nici acum, nici în următorii ani. Pentru că există, în acelaşi timp, două culturi în ţărişoara noastră: pe de o parte avem cultura tradiţională – care e cam pe ducă, dar încă puternic prezentă în anumite regiuni – iar pe de altă parte, avem cultura puternic influenţată de occident din marile oraşe.

E greu de crezut că două culturi diferite – în unele puncte, chiar foarte diferite – pot coexista în cadrul aceleiaşi regiuni. Dar, iată că se poate. Şi nimeni nu pare că fie îngrijorat de asta.

Oh, fireşte că auzim aproape zilnic cum că elevii nu-ştiu-cărei şcoli din satu’ Dă-i-cu-paru’ din judeţu’ Dă-i-cu-băţu’ au nevoie de prefesori cu studii mai avansate şi de manuale mai complexe. Însă, în afară de o eventuală declaraţie oficială din partea vreunui ministru obosit prin care suntem asiguraţi că „Se iau toate măsurile necesare educării corespunzătoare a generaţiei viitoare”, nimeni nu ridică un deget. Iar motive se găsesc din belşug – lipsă de fonduri, de resurse, de timp, de chef. Şi miniştrii se mai minunează de ce sunt atât de „îndrăgiţi” în provincie.

În timp ce situaţia din mediul rural se datorează, în mare parte, sistemului de învăţământ, în oraşele mari lucrurile stau pe dos. Se pune atât de mult accent pe educaţie – mă rog, mai mult în teorie decât în practică – încât părinţii trăiesc cu impresia că educatorii, învăţătorii şi profesorii se ocupă atât de bine de odraslele lor că ei nu mai au datoria de a-i educa în spiritul celor „şapte ani de-acasă”.

Nimic mai departe de adevăr. Dar asta este impresia – conştientă sau nu – pe care o au mulţi părinţi.

O posibilă soluţie ar fi învăţământul particular, dar de aici rezultă două neajunsuri inevitabile: (mulţi) bani aruncaţi pe fereastră şi faptul că, odată plecat de pe băncile şcolii, copilul va fi exclus social, datorită tratamentului special de care a avut parte. Dar, din nou, unii preferă aceste efecte în detrimentul ideii de a-şi lăsa fiul sau fiica pe mâna unor angajaţi ai statului nu prea bine plătiţi.

Însă cea mai mare diferenţă dintre copiii celor două culturi ale României este modul în care aceştia sunt privilegiaţi. În sate, copiii sunt răsplătiţi sau răsfăţaţi cu lucruri mărunte – jucării ieftine, fructe mai mult sau mai puţin exotice, timp liber – iar bucuria lor este cât se poate de reală. La oraşe, copiii primesc telefoane mobile, tablete şi computere. Şi niciodată nu sunt mulţumiţi. Societatea de consum tipic occidentală este atât de bine însămânţată în mediul urban, încât copiii – şi nu numai – au devenit inapţi să se bucure de lucrurile care, pur şi simplu le fac viaţa mai plăcută – o cană de ceai dimineaţa, banii de buzunar, cinele în familie. Sunt înconjuraţi în fiecare moment de atracţile lumii moderne, încât uită de cele pentru care ar trebui să fie cu adevărat recunoscători.

Cine e de vină? Părinţii, sau statul, sau Băsescu, sau colegul de bancă. Nimeni nu poate spune exact. Poate sunt chiar eu de vină, pentru că am scris aici despre acest subiect, iar acum unii îşi vor cumpăra iPod şi iPhone doar ca să-mi facă în ciudă. Dar, ştiţi ceva? Prefer să mi se spargă mie oalele în cap, decât să-mi dicteze mie societatea de consum ce să-mi cumpăr şi ce nu. În plus, ştiu să folosesc o tabletă la fel de bine cum ştiu să aleg un măr proaspăt din pomul din grădină.

Ciprian Radu

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

2 Comments

  1. Mihai Lazar
    September 27
    Reply

    Foarte interesant articolul, dar exista cateva erori pe care le-am constat si in alte articole ale altor redactori. Una ar fi ca nu prea se face diferenta intre cultura, educatie si traditie/obiceiuri. Pai in primul rand ca sa vorbesti despre acesti termeni trebuie sa identifici acele grupuri omogene caracterizate de trasaturi comune strict legate de ceea ce vrei sa evidentiezi, ori in Romania nu exista doar Apple-isti si copii din mediul rural(a nu victimiza mediul rural, pentru ca in frumoasa noastra tarisoara observam un nivel educational mai ridicat la cei de la tara decat la oraseni).

    Nimeni nu trebuie sa fie ingrijorat de diferentele educationale si culturale ale oamenilor care traiesc in aceleasi regiuni. In primul rand pe planeta asta este nevoie de oameni cu nivel cultural si educational diferit, altfel am fi cu totii la fel, ceea ce nu ar fi deloc ok. In al doilea rand, in societatea de azi, mare parte din educatie nu mai este oferita nici de familie si nici de scoli, fie ele de stat sau private.

    De fapt educatia este oferita fix de societatea de consum pe care ai numit-o, cu precizarea ca ea nu este una occidentala ci are trasaturi pur romanesti si difera de la o regiune la alta, oriunde pe glob. Inclusiv activitatea de globalizare tine cont de aceste specificitati regionale legate de educatia, cultura si traditia/obiceiurile localnicilor.

    Nu iti sparge nimeni oale in cap caci ai dreptul la opinie si e de salutat faptul ca o faci intr-un mod nemijlocit, dar societatea de consum oricum iti spune cum sa te comporti. Fie ca vrei sau nu, fie ca accepti sau nu, oricum consumi doar ce ti se ofera :) , iar aceasta oferta este atent studiata pe baza de factori educationali, culturali, sociali, economici, psihologici, personali(toti acesti factori este normal sa difere de la individ la individ, de la regiune la regiune).

    Felicitari pentru articol! :)

  2. September 28
    Reply

    Articolul asta imi aminteste de intrebarea : ” De ce americanii au vaci si porci la gradina zoologica? ” Si de celebra “vacile sunt mov, pai vaca din Milka nu e mov?”
    Dar chiar ai pus punctul pe i la faza cu parintii cred ca” nu mai au datoria de a-i educa în spiritul celor „şapte ani de-acasă”.” Aici e problema majora. Ce parinti din ziua de azi sau din marile orase se mai preocupa sa-si invete copii cum sa gandeasca ? Ignoranta si televizorul, combinate cu un anturaj ce se vrea “cool” degradeaza societatea. Scoala de fitze, facultate facuta doar ca ai o diploma de studii pe care sa ti-o fluturi degeaba. Am citit undeva cum ca Ioan Cuza, la ceremonia de deschidere a (primei?) Universitati din Iasi a spus ceva de genu : speram sa conturam “oameni de caracter”. Ce diferenta, ce bine spus! Cat de mult conteaza nu doar notiunile sau cat de competent esti, ci caracterul, personalitatea cinstita si puternica.
    Articolul tau imi aduce si de “formele fara fond” de la ora de romana. Mai tii minte? La fel e, urmarim filmele americane, modul lor de viata, si preluam formele stralucitoare care par sa faca viata mai buna.
    Faina idea articolului!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*