Ceasul stricat

Distribuie!

de Violeta Dobre

Maria se trezeşte zilnic la ora şapte, şi ar ajunge doar o secundă să îţi dai seama că este genul de persoană care nu are nevoie de cafeaua de dimineaţă. Are un ritual pe care îl respectă întotdeauna înainte să plece la liceu, şi întotdeauna îşi strânge părul într-o coadă de cal.

De unde ştiu toate acestea? Sunt rucsacul ei. Aţi fi uimiţi dacă aţi şti cât de bine îşi cunoaste un rucsac posesorul, sau în ce măsură reflectăm cumva anumite caracteristici ale persoanelor care ne poarta zilnic. Sunt ordonat şi curat. În timp ce unele persoane îşi poartă rucsacul pe un umăr, vrând să pară relaxaţi, „cool”, Maria întotdeauna mă poartă pe ambii umeri, cu puţină mândrie. Îi amintesc de excursia de la Paris, oraş pentru care are o anumită slăbiciune.

Totul avea să se schimbe într-o zi mohorâtă de luni. Printr-o ciudată întâmplare... numiţi-o hazard, destin. Maria nu a auzit alarma, deoarece bateria ceasului se terminase în acea zi. S-a trezit cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei, şi, confuză, a trebuit să abandoneze ritualurile ei. Nu a mai avut timp nici să îşi facă o coadă de cal, şi, pentru prima oară, m-a aruncat agitată pe un umăr.

Alerga în drum spre liceu, care se afla la cinci minute de mers pe jos. Mă simţeam ciudat, toată viaţa mă plimbasem calm, calculat, prin lume, era o noutate pentru mine să simt vântul vâjâind cu putere pe lângă mine. Mă simţeam liber şi, dacă aş fi putut vorbi, i-aş fi strigat Mariei cât de minunată e senzaţia care mă încerca, că asta e menirea unui rucsac, să însemne libertate, nu corvoadă, însă m-am trezit, poate prea repede, azvârlit pe asfalt. Mă duruse puţin, era rece pe jos, de ce nu mă ridica odată?

Am aflat imediat răspunsul. Maria se împiedicase, în goana ei, de o bordură,şi stătea întinsă pe asfalt de parcă nu ştia ce se întâmplase. Atunci, l-am văzut apropiindu-se şi conştiinţa mea de rucsac nu a putut să nu observe o anumită asemănare cu clişeele din filmele americane, pe care le mai urmăresc uneori alături de Maria. Un coleg de al Mariei de liceu a ajutat-o să se ridice de pe jos. Nu îl recunoşteam, dar mi-am dat seama imediat că rucsacul lui nu a aflat niciodată ce înseamnă o plimbare cuminte prin oraş. Părea un aventurier înnăscut. Hainele pe care le purta, mersul lui, dar mai ales privirea, descriau un om liber cu adevărat, care se fereşte să poarte orice fel de greutate pe umeri. Nu avea un rucsac atunci, dar îmi imaginam un fel de opus al meu. Prăfuit, poate purtând nişte desene pe el, dar întotdeauna uşor. Există rucsacuri care sunt făcute doar pentru a purta hărţi.

-Mulţumesc...A îngânat Maria, puţin ruşinată.

- Îmi pari cunoscută...Eşti fata aceea care îşi strânge mereu părul într-o coadă de cal.

-Da. Azi...

- Îţi stă mai bine aşa! a întrerupt-o, luându-i o frunză din păr.

Stăteam acolo, pe pământ, aşteptând să fiu aşezat înapoi pe umerii Mariei, dar fata parcă uitase de mine. Se uitau unul la altul, întrebându-se cum de nu s-au observat mai devreme, într-un spaţiu doar al lor. Era ca şi cum fiecare ar fi privit în celălalt ceea ce ascundeau, adânc în sufletul lor, ca şi cum fiecare era întruparea acestei părţi.

Vă spun, întreaga viaţă a unui om se poate schimba datorită unor incidente minore. Un ceas stricat, o abatere de la drumul cel drept, o bordură pe care nu o vezi... Şi totul se schimbă. Nu e nevoie de explozii, focuri de artificii. Când totul se schimbă în viaţa ta, asta se întâmplă, de cele mai multe ori, brusc şi în linişte.

Au trecut mulţi ani de atunci. Acum, sunt unele zile în care nu mai sunt atât de curat şi în care Maria mă poartă doar pe un umăr. Nu că ar vrea să pară relaxată, lipsită de griji, dar se grăbeşte să se întâlnească cu Robert. Am purtat multe hărţi în interiorul meu, de atunci; se simt mult mai bine decât agende cu planificările de pe o săptămână. Am devenit foarte bun prieten cu rucsacul lui Robert, care nu are desene pe el, cum m-am aşteptat, dar are un petic albastru-deschis ce contrastează frumos cu negrul lui, confecţionat de Robert atunci când rucsacul i s-a rupt. Unele lucruri poartă în ele prea multe amintiri pentru a le arunca la gunoi atunci când au un mic defect.

Şi, din acea zi mohorâtă de luni, Maria nu şi-a mai strâns niciodată părul într-o coadă de cal. 

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva