Nota editorului: Articolul prezintă opinia autorului, nu a revistei. GEN90 încurajează exprimarea liberă a opiniilor sub formă de articole; oricine este invitat să publice dacă are ceva de spus.
Într-o după-amiază ploioasă și rece, când Bucureștiul arăta ca un mușuroi cu furnici roșii agitat de un copil neastâmpărat, am pornit spre Biblioteca Metropolitană din sectorul 1, impulsionată fiind de campania promovată de revista GEN90 (Căutăm cultură).
Trecând pragul bibliotecii, mă las întâmpinată de acel miros deosebit de plăcut, specific cărților vechi, care îmi inundă instantaneu nările și îmi deschide apetitul pentru lectură. Aici e o atmosferă caldă și primitoare, care mă eliberează din starea de nervozitate pricinuită de slalomul extenuant făcut printre zeci de umbrele colorate. Am impresia că pășesc în mijlocul unei oaze de calmitate și simt cum îmi recapăt, treptat, confortul psihologic. Mă aflu aici cu o colegă și ne îndreptăm împreună către încăperea destinată operelor beletristice. Deși avertizată că doamnele bibliotecare pot fi ,uneori, mai puțin prietenoase, nu m-am așteptat nicio clipă la întâlnirea cu însuși Cerberul.
În mijlocul încăperii, aparent inofensivă, stă la biroul său o doamnă cufundată în lectura unei cărți. Ne apropiem ușor de dumneaei și întrebăm politicos de o carte a unui autor german. Fără a se uita măcar un moment la noi, ne aruncă o replică tăioasă de genul: ,,Dar de unde vreți să știu eu, la câte cărți sunt? Uitați-vă singure!” și face un gest violent cu mâna spre a ne indica ultimele trei rafturi pe care se găseau cărți ale autorilor germani. Părea că am întrebat-o, mai curând, ceva despre ingineria aerospațială special ca să o punem în dificultate și, ca să ne arate câtă neplăcere i-am cauzat, ne-a expediat rapid, pe un ton arțăgos, pentru că am avut impertinența de a-i adresa o întrebare privitoare la (șoc!) cărți.
Iată-ne, așadar, stând în vârful picioarelor și zgâindu-ne, cu capetele într-o parte și cu pupilele dilatate la maximum, la titlurile volumelor mult prea îndepărtate, ca să nu zic total inaccesibile, în încercarea, eșuată, de altfel, de a găsi autorul dorit. Astfel, am petrecut minute bune căutând cartea în timp ce respectiva doamnă vorbea tare la telefon, având, ocazional, câte un acces de râs isteric. În cele din urmă, am abandonat lupta, și am părăsit biblioteca fără cartea dorită cu o mare dezamăgire.
Mă întreb ce îi costă pe unii oameni să-și îndeplinească cele câteva atribuții prezente în fișa postului lor? E, oare, mai la îndemână să fii nesuferit, morocănos, recalcitrant, în loc să fii amabil, să zâmbești și să dai câteva indicații celor care au nevoie de ele? E mai comod să-ți schimonosești fața printr-o strâmbătură groaznică și să împroști cu acid sulfuric atunci când le vorbești celorlalți? Se pare că da, altfel nu ne-am bucura atât de des de acest tratament deosebit din partea doamnelor de la ghișee, de la casele de marcat, din biblioteci, se pare, sau din multe alte instituții publice.
Concluzionând, aș spune că e firesc să avem și zile mai proaste, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne aducem problemele la locul de muncă și să devenim irascibili și nepoliticoși cu oricine ne iese în cale. De fapt, dacă am alege să fim mai binevoitori, cu siguranță am avea numai de câștigat. Dacă însă ne încăpățânăm să rămânem grosolani, ,,relațiile cu publicul” va fi încă un sector în cadrul căruia ne vom confrunta, în continuare, cu mari carențe.
