de Alina Șerban
România. Pământ sfânt, unde oamenii sunt harnici, oneşti, civilizaţi şi, mai presus de toate, pregătiţi întotdeauna pentru cel mai negru scenariu. Sau cel puţin aşa ne-am dori să fie căci nu ne rămâne decât să visăm la utopia mai sus menţionată şi să sperăm că ceva undeva se va schimba în bine. Că doar deh! Aşa e românul! Visează la cai verzi pe pereţi în timp ce caii lui sunt fie luaţi de apă, fie de autorităţi.
Am putea spune şi că la noi timpul trece altfel şi că, de fapt, românul trăieşte clipa fără să îşi facă griji pentru ce ar putea veni mâine. Chiar dacă ce ar putea veni mâine e anunţat de vreo două săptămâni la televizor. Nu! El e Toma Necredinciosul cu suflet de Arghezi care într-un spirit profund filozofic la crâşma din sat declară că vrea şi el să pipăie şi să urle: Este! Că doar a mai fost el păcălit de jurnalişti, iar un om precaut îşi ia măsuri.
Proximitatea spaţială e un alt factor bine înrădăcinat în conştiinţa românului. Dacă nu e la el în curte nu îl interesează şi nu se întâmplă. Şi ce dacă în Germania , Austria şi Ungaria sunt inundaţii devastatoare şi sunt pe cale să ajungă şi la noi, dacă nu e la mine în ogradă pot să mai dau o duşcă pe gât. Noi nu suntem precum nemţii sau japonezii, noi avem o filozofie aparte: Dacă vine trece dacă trece nu a fost. Mulţi îşi încep ziua aşa uitând totuşi că egocentrismul ăsta regional şi personal nu face rău numai la ten ci şi la imaginea noastră ca naţiune vis-a-vis de întreaga Europă, în care am vrut cu ardoare să intrăm oficial. Da ce mă? Ce a facut Europa pentru noi? Ce-mi pasă mie ce crede altu? Eu când vreau să fluier fluier. Parol!
Suntem un popor care face horă mare cu probleme sale în loc să scape de ele. Le invităm la masă şi le facem loc în casă că e mai comod aşa. În timp ce celelalte ţări pe care Dunărea le vizitează se fac eforturi disperate pentru a evita adevărate catastrofe şi se mobilizează adevărate forţe de muncă oficiale şi neoficiale noi stăm cu mâinile în sân –Pică para mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă. Ne gândim pe ultima sută de metri că consolidăm diguri sau de ce nu? Să construim altele pe loc că doar putem şi ne permitem. Stăm pe urmă cu capul în mâini pe o bancă de a lui Sorescu construită în mijlocul mării şi ne plângem că am fost luaţi prin surprindere că de fapt noi eram pregătiţi doar că fluviul a făcut o mişcare neaşteptată şi că data viitoare va fi cu siguranţă altfel.
Şi că tot veni vorba mai sus de mobilizarea forţelor de muncă. Nici acolo nu excelăm. În timp ce jandarmii se chinuiau de zor să consolideze digul dintr-un sat, n-are importanţă care, sătenii se delectau bahic şi îi încurajau din priviri doar-doar or termina mai repede şi i-ar lăsa în pace.
În cele din urmă nu suntem decât un perpétuummobile perfect calibraţi să facem aceleaşi greşeli la infinit fără a învăţa nimic din ele. Nici măcar în ultimul ceas nu ne deşteptăm din somnul cel de taină.
Trăgând linie, nu ne rămâne decât o singură întrebare esenţială care ne caracterizează întru-totul:
Muieți-s posmagii?
Sursa foto: Wikimedia.org
