Birocrația de la poarta raiului

de Cătălina Țăranu

Mi-a povestit un cineva despre cazul unui preot care venise în instanță pentru a contesta o amendă de circulație pentru depășirea pe linie continuă a unui microbuz. Din câte știu eu, aceasta ar fi cauza cea mai frecventă a accidentelor rutiere, însă părintelui fapta nu i se părea de o gravitate deosebită în comparație cu misiunea pe care încerca dânsul să o ducă la bun sfârșit.

Motivul încălcării legii ar fi fost declanșat de graba sa către spital, unde un enoriaș pe patul de moarte aștepta să își ia ultima împărtășanie, înainte de trecerea spre viața veșnică. Pare-se că duhovnicul ar fi făcut aproape orice pentru a ajunge la timp, ca să-i scape sufletul sărmanului muribund din ghearele întunericului, pentru a-l încredința Celui de Sus, prin administrarea Sfintei Împărtășanii. Iar însuflețirea depusă în misiunea sa i-a adunat părintelui în jur de 15 amenzi de circulație – toate neplătite până la momentul respectiv.

Nu voi sta acum să dezbat subiectul moralității preoților, însă ceea ce îmi atrage atenția, și nu pentru prima oară, este ideea „birocrației religioase”. Stând de vorbă și cu alți duhovnici, am fost asigurată de faptul că, deși un om și-ar regreta faptele rele și s-ar căi înainte de ceasul morții, doar Sfânta Împărtășanie îi aduce iertarea divină. Cu alte cuvinte, degeaba îți pare rău, dacă nu ai primit trupul și sângele Mântuitorului din lingurița duhovnicească.

Oricâte critici mi-aș atrage, îmi permit să mă îndoiesc. Unde mai e dreptatea divină în toată situația asta? Și ce se întâmplă cu cei ce nu regretă cu aceeași intensitate răul făcut dar primesc Sfânta Împărtășanie, față de cei care doar regretă amarnic o faptă? Îndoiala mea vine în urma incursiunilor făcute în Biblie, prilej care m-a făcut să înțeleg mai bine vorbele și faptele Mântuitorului. Am găsit, în acest sens, un pasaj foarte interesant în Evanghelia după Matei, în care fariseii îi reproșează lui Iisus faptul că apostolii săi nu respectă datina bătrânilor și nu se spală pe mâini. Răspunsul Mântuitorului este revelator: „Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om”.

Mergând mai departe, în acord cu principiul simetriei, nu am putea spune și că: nu ceea ce intră în gura unui om îl poate mântui, ci ceea ce iese din ea? Cu alte cuvinte, iertarea ar trebui să fie condiționată de manifestarea dorinței de a fi iertat, și nu de înghițirea pâinii și a vinului sfințit.

Factual, mediul bisericesc, cel în care sufletul ar trebui să se rupă de lume și să-și găsească măcar un strop din liniștea pe care viața veșnică o promite, este plin de rigori formale. Să ne amintim de celebrul sistem al indulgențelor prin care păcătosul își putea reduce timpul petrecut în Purgatoriu sau chiar elimina total această condamnare prin achitarea unor sume bănești către Biserică.

Un alt exemplu ar fi „taina căsătoriei”. Pentru aducerea la îndeplinire a acestei taine, unei prietene i s-a solicitat suma de 1500 RON. Pe principiul: nu dai, nu primești, astăzi dacă nu plătești, nu te căsătorești. Auzisem de un alt caz în care s-a negociat chiar și o taxă adițională pentru repurificarea viitoarei mirese, căci pierderea virginității înainte de căsătorie ar fi un mare păcat. Ce se întâmplă, însă, cu cei care își împart viețile fără a aduce și această taină în căminul lor? Probabilistic vorbind, se pare că sunt mai aproape de focurile veșnice, căci bărbatul și femeia ce trăiesc împreună fără a fi cununați săvârșesc păcatul curviei.

Acestea fiind date, nu pot decât să mă întreb: cum rămâne cu ce a zis Iisus? Oare ce iese din om nu mai contează? Dragostea care emană între doi oameni, înțelegerea și empatia nu mai au nicio valoare în afara tainei căsătoriei? Cum rămâne cu cei căsătoriți, dar care în afară de această taină nu mai împart nimic? Sunt ei mai aproape de Dumnezeu?

Personal, încercarea de a-l găsi pe Dumnezeu prin biserică mi-a demonstrat că celebra vorbă „Pâna la Dumnezeu te mănâncă sfinții” poate fi cu succes înlocuită de o variantă adaptată vremurilor actuale: până la Dumnezeu te mănâncă preoții. Și Doamne, mare mai e pofta lor!

Îmi place, totuși, să cred că divinitatea nu se împleticește în rigori formale și nu-și petrece eternitatea numărând vămi sau contabilizând indulgențe, la fel cum îmi place să cred că acum îmi zâmbește binevoitor și înțelege de ce nu am vrut să îi deschid ușa preotului care umblă cu molifta.

Anul acesta ușa casei mele nu se deschide în fața formalismului, căci îmi doresc să deschid o alta – a inimii care bate, asemeni multor altora,  nutrind speranța întâlnirii cu cel Preaînalt. Asta pentru că dau mai multă crezare marilor înțelepți ce ne spun că nicăieri nu-i place Celui de Sus să-si afle odihna mai mult decât în inima omului pe care mult îl mai iubește.

Sursa foto: Wikimedia.org (Lucas Cranach the Elder – The Garden of Eden, detaliu)