Ajungem Mari

Distribuie!

de Tatiana Mocanu

Astăzi m-am umplut de emoții, am ajuns pe strada Luptătorilor la propriu și la figurat. Tot astăzi mi-am dat seama că mi-am reluat inițiativele de acum câțiva ani, când împreună cu profa de română, cu alți colegi de clasă din Colegiul Economic și niște amici de la Liceul de Arte am mers să vizităm câțiva copii la un centru de zi special.

Îmi amintesc că am ajuns acolo cu inima plină de entuziasm și fericire, dar am plecat fără ea, sau cu alta în loc. Cred totuși că am scos-o pe a mea și am plecat cu a lor. Sunt chiar șase ani de atunci, iar în cel curent pot să declar că nici pe 1 martie, nici pe 8 martie nu am primit nicio floare de la florărie, dar am avut parte de boboci de o natură splendidă, umană. De ambele dăți am avut lângă mine copii din centre de plasament, iar ei m-au umplut de un lan de floricele, de entuziasm și de surâsuri copilărești.

Piticii, așa cum îi numesc eu, aleg să exploatăm tot timpul pe care îl avem la dispoziție și să lucrăm, ca mai apoi să ne jucăm. Din cauza scurgerii nisipului din clepsidră, seara aceasta am făcut doar lecții, dar pe lângă ele am creat noi poveștile noastre, am construit relații între noi, ne-am cunoscut mai bine și ne-am dat seama cât de talentați și cuminți putem fi.

10423743_654224051391132_1117804970834190599_n

Despre doamna Tatiana (adică eu) cred că este rocker-iță că la lecțiile cu noi poartă pantaloni și brățară de piele și mai are și o bluză neagra mare (este a bunicii mele, ei nu au de unde ghici), dar nu asta este evident, deoarece ”chiar aveam nevoie de tine, doamna”. Uneori, unii mai pierd ritmul, sau par că nu te mai vor, dar dacă ne focusăm pe zicala ”după muncă și răsplată” atunci avem șanse să ne revenim pentru că vom primi buline maro (nu aveam altă culoare), sau negre în cazul nefericit, cel pe care nu îl dorim.

Ei nu știu cum, dar eu mi-am promis că la sfârșitul semestrului o să îi premiez făcându-le câte o mică surpriză. M-am gândit ca la fiecare întâlnire de-a noastră să le fac neobservabil câte o poză (cu ei lucrând, fără sa li se vadă fața) pe care să le adun într-un album cu amintiri la care vreau să atașez și gânduri (imi imaginez că acestea vor suna așa: dragul meu N. îmi pare bine că ne-am cunoscut, că ești cuminte, că te-ai dovedit a fi înțelept, că sper să mă ții minte, că o să păstram legătura și că o sa înveți bine în continuare, iar când eu voi avea copii de vârsta ta cea de acum, să vii și să le corectezi lucrări așa cum ți-a plăcut să fac și eu cu tine. Mai vreau să știi că ai fost unul dintre prietenii mei de copilărie la 23 de ani și că așa ne-am ascultat sfaturile cu cea mai de preț atenție.) plus un jurnal cu fapte făcute de ei, dar scrise de mine. Pe cât este de dificil, pe atât este de excepțional, chiar și atunci când îți scriu că ai 203 ani și nici de cum 23.

10155111_654224138057790_5818798015722043958_n

Pentru soluții la toate acestea, închei cu vorba înțeleaptă a unui voluntar de anul trecut: ”Răbdarea este cea de-a doua minte a omului” și cu mulțumiri către programul educativ Ajungem Mari, cel care ne dă șansa să contribuim la creșterea valorii adăugate a ființelor gingașe.

Poze de Tatiana Mocanu

Taguri

Arhiva