Din seria biografiilor elogioase ale lunii decembrie nu avea voie să lipsească cea mai stralucită figura contemporană. E vorba despre un om căruia istoria îi curge vie prin vene şi care ne face să ne simţim privilegiaţi că-l avem printre noi. Este vorba, desigur, despre Regele Mihai.
Prima oară când m-am gândit serios cine e, de fapt, Regele Mihai şi ce înseamnă el pentru România, n-a fost la orele de istorie din liceu şi nici citind materia pentru Bac. S-a întâmplat anul trecut, într-o seară de octombrie, când la Opera Naţională se pregătise un spectacol de gală în cinstea împlinirii celor 90 de ani ai Regelui. Observasem de la fereastra camerei de cămin atmosfera fastuoasă din faţa Operei, creată de covorul roşu, reflectoarele tricolore, ecranele amplasate lateral şi maşinile luxoase care apăreau rând pe rând. Am mers în parc unde se adunase multă lume să asiste la concertul de operă transmis afară pe cele două ecrane şi la scurt timp m-am întâlnit cu doi prieteni. După spectacolul de operă, Regele a ieşit alături de soţia sa, Regina Ana, îndreptându-se spre maşină. Un grup de oameni adunaţi în faţa covorului roşu cu pancarde, scandându-i cu patos numele, au stârnit râsul batjocoritor al prietenilor mei care începuseră să imite ridicol scandările. Consternată, i-am întrebat ce-i distrează şi de ce lipsa aceea de respect faţă de o personalitate precum e Regele. Am aflat că cei doi vedeau în această figură istorică, un trădător al patriei care şi-a vândut ţara comuniştilor şi a plecat cu „buzunarele” pline. Contrastul dintre fanii Regelui care-l aclamau de ziua Majestăţii Sale şi dispreţul vizibil al celor doi mi-a dat mult de gândit în legătură cu această personalitate proeminentă.
Istoria nu tratează abdicarea Regelui ca pe o dezertare în favoarea guvernului condus de Petru Groza. Ceea ce istoria ne spune e ca Regele a fost silit de catre liderul comuniştilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi premierul Petru Groza să abdice şi să părăsească ţara. Potrivit declaraţiilor Regelui la întoarcerea în ţară, cei doi ar fi recurs la ameninţări josnice ce puneau în pericol vieţile a 1000 de studenţi arestaţi, dacă acesta nu era de acord cu abdicarea. La şedinţa extraordinară a Cabinetului, Groza declara cu ipocrizie: „ … vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru.(…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie.(…)Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras“.
Regele Mihai nu şi-ar fi părăsit, însă, niciodată poporul, de a cărui voinţă a ţinut întotdeauna cont.Vocile care l-au denigrat de-a lungul vremii, încercând să înăbuşe simpatia pe care acesta a câştigat-o prin grija pentru oameni, diplomaţie, eleganţă, responsabilitate şi inteligenţă, au vrut să se asigure că întoarcerea la monarhie nu va mai fi luată în calcul de către români. De aceea, singurii care au avut interesul să afirme că abdicarea regelui Mihai n-ar fi fost rodul unei ameninţări, ci al negocierilor sale cu guvernul comunist, în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate, au fost : Securitatea, voci sovietice influente şi, mai nou, actuala putere din România. Însă toate acestea nu sunt bazate pe dovezi istorice concludente. Relatările din exil dezvăluie o altă viaţă în care Regele şi-a caştigat existenţa prin propriile puteri, de la înfiinţarea unei ferme de pui şi construirea unui mic atelier de tâmplărie în Marea Britanie, la pilotarea avioanelor de curse comerciale sau înfiinţarea unei companii de electronică şi de mecanisme automate în Elveţia.
La reîntoarcerea în ţară din 1990, familia regală a fost împiedicată de un baraj al Poliţiei să participe la slujba de Crăciun de la Mănăstirea Curtea de Argeş şi obligată să părăsească ţara. Doi ani mai târziu, însă, guvernul preşedintelui Ion Iliescu i-a permis Regelui să-şi petreacă sărbătorile pascale în Romania, moment care a reunit peste un million de români care au ieşit în stradă să-l întâmpine cu deosebită simpatie. Consecinţa popularităţii acestui om de excepţie, care a reprezentat mereu o ameninţare pentru politicieni, a luat din nou forma unei interdicţii de a reveni în România pentru următorii cinci ani. Anul 1997, în care Emil Constantinescu a preluat puterea, este marcat de redobândirea cetăţeniei române a Regelui Mihai.
Părerea mea în legătură cu această personalitate nu poate fi doborâtă în acest moment de afirmaţiile demagogice şi nejustificare ale politicienilor actuali, care îşi urmăresc doar propriile interese şi nici de oameni ignoranţi care pleacă urechea la instigările unor minţi ingrate. Singura justificare pe care le-o găsesc acestor oameni este furia inconştientă, amprentă a consecinţelor regimului communist, un trecut care cere găsirea unor vinovaţi pentru suferinţa populară. Aşadar, oamenii nu îi judecă pe cei care au schimbat cursul istoriei spre declin, ci pe cel care nu au avut puterea să-i salveze.
Regele Mihai al României a fost victima unor împrejurări politice nefavorabile, determinate de deciziile tatălui sau, Regele Carol al II-lea. Pierderea unor părţi însemnate din teritoriul ţării (Basarabia si Bucovina de Nord, ocupate de URSS şi Ardealul de Nord-Vest, ocupat de unguri) din timpul conducerii lui Carol, precum şi puterea cedată aproape în totalitate de către acesta generalului Ion Antonescu, au reprezentat povara căzută pe umerii unui rege în vârstă de numai 19 ani. Deşi nu a fost consultat şi nici măcar anunţat de către generalul Antonescu în legătura cu intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea Germaniei, Regele a acceptat această decizie în speranţa eliberării teritoriilor de sub stăpânire sovietică. Continuarea războiului dincolo de râul Nistru, după recuperarea teritoriilor de drept, n-a fost acceptată de către Regele Mihai, iar în scopul opririi acestor acţiuni, s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor. În ziua de 23 august 1944, generalul Antonescu a fost destituit şi arestat, România întorcând armele împotriva Germaniei naziste.
Se estimează că această decizie importantă ar fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară.
Consider că aceste date istorice sunt suficient de relevante pentru a întelege că Regele Mihai a încercat prin toate deciziile sale să apere interesele ţării şi să îndrepte greşelile trecutului. A militat pentru integritatea naţională şi drepturile cetăţenilor, căutând prin deciziile luate să cauzeze cât mai puţine daune şi suferinţe. Contextul istoric nu i-a permis, însă, să facă mai mult pentru a-şi serviţara.
Un om calm, diplomat, calculat şi cu o educaţie aleasă, Regele Mihai este cu siguranţă unul din românii cu care ne mândrim şi de a cărui prezenţă avem privilegiul să ne bucurăm încă. Un om ce poartă în sine istoria atâtor generaţii trebuie respectat numai pentru simpla-i prezenţă.
După o viaţă deloc uşoară, cu un tată care a fugit de responsabilităţi, numit rege la numai 6 ani, despărţit de mama sa în urma întoarcerii la conducere a tatălui, ameninţat să abdice, exilat şi în ultimă instanţă, acuzat de tradare de către românii pe care mereu i-a apărat, Regele Mihai declară şi astăzi că s-ar întoarce oricând la conducerea ţării, dacă românii îşi vor dori asta. De ce dovadă mai puternică avem nevoie ca să fim cu toţii de acord că pentru un Rege adevărat devotamentul faţă de patrie este o datorie morală?
Voi încheia acest mic elogiu adus Regelui Mihai, citând cuvintele de mare valoare ale Majestăţii Sale, cuvinte ce poartă în sine înţelepciunea unui conducător de excepţie:
„Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi. Românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul.”
Alexandra Cheroiu
Related posts:
Profilul unui violinist de excepţie: Alexandru Tomescu îi calcă pe urme lui George Enescu („Români cu care ne mândrim”)
Alexander Baumgarten – Recuperarea unui mileniu pierdut („Români cu care ne mândrim”)
Pagini de istorie: Regele Mihai, ultimul suveran al României
Români cu care ne mândrim (concluzie)
Nihil sine deo!