Mă întreb fără să vreau: ce rost au toate? De ce ne împotrivim firii noastre de a fi oameni pentru a ne scufunda în materialismul în care ne regăsim astăzi? Pentru ce ne plac atât de mult lucrurile cât mai depărtate de teluric? Ne avântăm în viitor și am pierdut din vedere peisajul acela pe care străbunii noștri îl purtau în sânge: pe veranda casei construite de cei dinaintea ta, la amurg, alături de femeia pe care o iubești. Nu mai cunoaștem iubirea și nici nu mai iubim cunoașterea…
De ce ne complacem în fiecare zi cu iluzii precum moda, rujul, fardul sau fondul de ten? Tot ce este lumesc mi-este străin și cu atât mai ancorat în mine cu cât îl reneg ca loc al desfășurării existenței mele futile. Văd, de pe așezământul aflat pe umerii titanilor care au construit această lume, abisul cunoașterii și limitarea sinelui, la graniță cu „sentimentul oceanic” al lui Rolland. Însă, pe buzele viitoarei generații ce au ca sarcină să ducă mai departe făclia din care s-au hrănit de-a lungul sutelor de ani mințile luminate, stă – parcă stigmatizată – ignoranța, îndreptată parcă într-adins spre Ricoeur, Platon, Aristotel, Eco și alții.
De ce este mai frumos următorul Iphone sau Samsung Galaxy decât operele clasice din care se hrănesc mințile? Un așa rahitism al sinelui și al eului provocat de lipsa lecturii nu cred că s-a mai simțit, în condițiile în care, acum, dreptul la cunoaștere nu ți-l poate renega nimeni.
Pentru ce, deci, „jertfa” străbunilor noștri, în frunte cu Voltaire, Rousseau sau Kant, pentru cunoaștere dacă noi îi aruncăm la gunoi cu inaniția de care dăm dovadă? Nu ne mai hrănim cu vise pentru libertate, egalitate, fraternitate, pentru că noi ne-am născut în ele. Suntem copiii cei mai fericiți ai unui demers început încă de acum 300 de ani și tocmai pentru că suntem atât de binecuvântați îi renegăm pe cei care au dorit pentru posterioritate șanse egale.
Nu-mi mai rămâne decât întrebarea, pentru care știu că nu o să am vreun răspuns: dacă EI ar fi știut cum îi vom fi denigrat, oare s-ar mai fi luptat atât de mult pentru noi ?
Toate smartphone-urile sunt dovada incontestabilă a secole de progres, începute de oameni dornici de cunoaștere. Ei recunoșteau posibilul și-l împingeau până la inimaginabil, iar față-n față cu imposibilul dădeau dovadă de curaj și ingeniozitate. Lumea era a lor pentru a fi modelată. Unde este dorința noastră vie de a accepta ștacheta lor și de a o duce mai departe pe coridoarele inimaginabilului? Nicăieri…
Ne-am îndepărtat de sentimentul iubirii ca sănătosul de lepros. Recunoaștem cuvântul în limbă, îi putem înțelege semantica, însă nu-i mai putem cunoaște posibilul. Pentru iubire vieți s-au stins, orașe s-au ruinat, imperii au fost aduse la stadiul de cenușă. Acum pironim acest cuvânt în Eu dar îi renegăm dorința de a intra în sine. Cel mai îndepărtat loc de Paradis este Parisul, afirma Cioran… însă, în prezent, cel mai îndepărtat loc de Paradis este Pământul.
Paroxismul este îngrădit de letargia simțirii noastre. Degeaba suntem, în accepția lui Pascal, o „trestie cugetătoare”, căci ne comportăm precum niște piloni din ciment. De-am strecura în noi îndoiala de ființă, ne-am arunca ca niște nebuni de gâtul celui mai apropiat și i-am cere ajutorul întru împlinire. Noi nu ne mai împlinim prin cunoaștere și iubire. Nu-i mai dăm sufletului cele trebuincioase pentru bunul demers al vieții. Suferim cu toții de niște apucături ciudate – animale ce sfâșie și se înfruptăm din dorință. Doar dorință.
Așa că este datoria noastră, a celor născuți după ’90, să amintim lumii că altul este rostul ei pe acest pământ făgăduit și binecuvântat, crescut din sudoarea și sângele celor apuși. Și mă văd nevoit să-ți spun și ție, oricine ai fi cel care citești, că ai uitat, poate, de rostul cunoașterii și iubirii. Hrănește mintea și sufletul, iar realitatea nu se va mai afla în această adormire a rațiunii de care ne prevenea Goya. Cunoaște iubirea și iubește cunoașterea !
Sursa foto: Wikimedia.org
