Literatura – între ficţiune şi istorie (partea a-II-a)

Distribuie!

Desigur, există cărţi a căror lectură poate sta la baza unei adevărate structuri culturale. Să luăm Biblia de pildă. Influenţa acestei cărţi asupra maselor este una imensă, dovadă fiind faptul că este considerată temelia religiei creştine. Ideologia creată de o simplă carte scrisă de diverşi autori relatând cuvântul divinităţii a reuşit să străbată graniţele timpului şi să fie asimilată de un număr imens de adepţi.

Purtând acest stindard al credinţei, Biblia a fost luată drept un pseudo-paravan al unor evenimente istorice sângeroase precum Cruciadele sau Inchiziţia, sau în cazul Coranului, a războaielor purtate în numele lui Allah. Aici intervine o întrebare de bun-simţ: cum poate ceva scris care din punct de vedere pur ştiinţific este ficţiune să determine destinul atâtor civilizaţii pe parcursul atâtor epoci?

Luând exemplul cel mai la îndemână, Jihad-ul, războiul sfânt al musulmanilor, putem observa că acesta este un concept preluat dintr-o literatură antică scrisă de un profet. În numele său şi al divinităţii, o sumă de evenimente sângeroase au avut loc de-a lungul a două milenii şi continuă să se desfăşoare şi într-o contemporaneitate avansată din punct de vedere tehnologic. Desigur, aici intervine şi modul de interpretare al acestor cărţi care a produs multe divergenţe pe parcursul anilor. Interpretarea unică ce a fost asimilată în denumirea de dogmă religioasă nu a dat nici o altă posibilitate de revenire la ideea de a creea o critică revigorată a acestor texte antice. Lectorului nu i se lasă libertatea de a interpreta subiectul acestor opere prin filtrul propriei sale conştiinţe ci i se impune un mod de interpretare ce îl claustrează din punct de vedere literar într-un interval extrem de restrâns, nelăsându-l să judece outside the box.

Iată cum doar câteva texte scrise cu zeci de secole în urmă pot influenţa major destinul unor civilizaţii până în prezent, şi pot determina în continuare luarea unor decizii politice pe plan internaţional deoarece aici intervine şi ambiguitatea ce permite o interpretare vastă a eticii religioase.

Dacă e să luăm drept exemplu cartea lui Pierre Bayard, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit putem observa cum între lector şi opera în sine se dezvoltă o relaţie interensantă. Bayard afirmă în cartea sa că nicio lectură nu este fundamentală iar actul citirii în sine este o formă de încercare prin orice mijloace de a întreţine vie flacăra lecturii.

Pornind de la premisa lui Bayard şi admiţând că nicio lectură nu e chintesenţială pentru viaţa unui om atunci trebuie exclus din start momentul etic. Lectura unei opere literare a ajuns un mijloc de propunere a unor teorii extravagante prin care lectorului i se impune citirea obligatorie a anumitor cărţi, pentru a nu fi privit cu ochi răi de oamenii de litere din jur şi cu care eşti nevoit uneori sa întreţii o conversaţie despre un anumit subiect literar. Cu atât mai mult se dezvoltă conceptul de citire integrală a anumitor cărţi iar aceasta este bazată pe verbul „trebuie”. Aceasta obligativitate nu poate decât să strice plăcerea cititului şi să îl îndepărteze pe cititor de la traseul normal al lecturii.

Mergând deci pe citatul lui Oscar Wilde care afirmă: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor” putem trage concluzia că o lectură trebuie făcută cu atenţia cuvenită unui proces alchimic. Interpretare operei pe care o citim trebuie încadrată între nişte limite riguroase pentru a nu ne lăsa influenţaţi de intensitatea naraţiunii sau frumuseţea poeziei ci trebuie ţinut un echilibru în ceea ce citim şi ceea ce propagăm mai departe pentru a nu altera această balanţă naturală.

Cosmin Acatrinei

Sursa foto: wikimedia.org

Bibliografie:

Pierre Bayard, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit, Polirom, Iaşi, 2008

J.Hillis Miller, Etica lecturii, Editura Art, Bucureşti, 2007

Taguri

Arhiva