Îl putem ierta pe Don Quijote că citea prea mult?

Distribuie!

de Maria- Roxana Bischin

Unii dintre noi mai cred în poveşti, alţii au nevoie de ele. Poveştile nu ne învaţă că dragonii există, ci că ei pot fi învinşi. Dar de unde necesitatea celui care scrie o poveste de a o țese în jurul unor personaje fantasmagorice, chiar ireale? Mai este necesar să citim povești? O întoarcere spre Vrăjitorul din Oz este oricând binevenită, la fel și o călătorie printre aventurile lui Don Quijote. Toată lumea știe cine este Don Quijote, dar prea puțini știu cine este Miguel Cervantes de Saavedra.

De multe ori, o poveste depășește un scriitor, atât de mult încât numele personajului fictiv eclipsează numele creatorului său, acela de Miguel Cervantes de Saavedra care îl crease pe Don Quijote din hârtie și din cerneală. La 1605, Cervantes scrie prima parte a Iscusitului hidalgo de la Mancha. În formulă renascentistă, Cervantes dorea să pună capăt, simbolic, tuturor romanelor cavaleresc- trubadure care ”vindeau” frumos oamenilor imagini ale unor cavaleri și domnițe din Evul Mediu.

Însă Don Quijote este un trubadur de țară pasionat la nebunie de lectura unor astfel de romane: „Într-un sătuc, La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte, nu-i mult de când trăia un hidalgo, din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogârjit și ogar de hăituit vânatul.“ La Mancha – în traducere Pătatul – este un sat pe nume Argamasilla de Alba de care Cervantes nu mai dorește a-și mai aduce aminte, fiind întemnițat aici în timp ce lucra la romanul său.

„Ceea ce trebuie știut este că, sus-zisul hidalgo, în răstimpurile lui de răgaz se dedase la cititul romanelor cavalerești, cu atâta foc și cu atâta pasiune că-și uită cu totul de vânătoare și de gospodărirea avutului său.“ Își vânduse moșiile pentru a putea cumpăra cărți. Îl savura deplin pe Feliciano de Silva, un mare fabricant de romane cavalerești spaniole de secol XVI, cunoscut mai ales prin romanul cavaleresc Lisuarte de Grecia (1510), Amadis de Grecia (1530) și Comedia celestină (1534). Don Quijote începe să intre în hainele și oasele acestor cavaleri, vorbește ca atare, se comportă ca atare și, mai grav, gândește ca atare, ignorând realitatea. Sau poate că o cunoștea prea bine și dorea un deixis atemporal compensatoriu ființei lui. El pleacă la luptă, dar cu un scut al cărui material cedase, cu haine de lână nevopsite, care erau mai ieftine decât cele de catifea roșie – terciopelo –, cu un cal care tantum pellis et ossa est, bietul Rocinante, ce îi va fi fidel în toate călătoriile lui fără logică.

Don Quijote suferă de o eroare de optică netratabilă chiar, iar umorul metaforic prin care Cervantes își pictează personajul confirmă această devianță comportamentală a lui Don Quijote. Don Quijote este de multe ori hazliu de ilogic și de ”cu mintea în nori”: „Știu prea bine cine sunt și știu că pot fi nu numai ce am spus, ci pot să fiu cei doisprezece pairi ai Franței laolaltă, pentru că toate isprăvile pe care le-au făcut ei luați buluc sau în parte, nu-s nimica pe lângă ale mele.“

Don Quijote își propune să învingă lumea aparențelor și să îi dea un chip după asemănarea celor citite sau gândite de el. Este o relație deviantă între sinele lui Don Quijote și lumea în sine. Din punct de vedere al filosofiei hermeneutice, Don Quijote a uitat că în spatele textului scris, a poveștilor scrise se află un mesaj, un metatext ce trebuie descifrat la nivelul de profunzime al esențelor gândirii, și nu la nivelul ad litteram. Ori, dânsul nu face decât să imite, pas cu pas, tot ceea ce își imagina că fac cavalerii, exact așa cum scrie în textul poveștii, literă cu literă.

Preotul satului și bărbierul ard biblioteca lui Don Quijote, dar aceasta nu a însemnat că Don Quijote va renunța la statutul său de cavaler rătăcitor, ba din contră, scenariile sale se înmulțesc și mai mult. „Văzând cu ochii minții ceea ce nu există“ se înfige cu lancea în morile de vânt, fiindcă vede în ele uriași, dragoni și alte ființe fantastice. Mergând după un silogismul cartezian, creat de el, ”Eu cred, și așa este”, el urmărește ficțiunea, lăsând realitatea să se subordoneze acesteia, iar uneori se și transformă în ficțiune posibilă.

Interferențele dintre ficțiune și adevăr sunt permanente. De fapt, aceasta este și o tehnică a scriitorului spaniol de creare a comicului de situație și a comicului moral al romanului. Abia pe patul de moarte, Don Quijote se convinge de caracterul iluzoriu al romanelor: „Visele noastre sunt dorințe în aspecte colorate, au nevoie să fie luate în serios, tratate cu seriozitate, dacă le dai deoparte, suprimi tot ceea ce este mai bun în tine.“ E posibil ca Don Quijote să își fi dorit a nu suprima tot ceea ce era mai bun în el. El se autodepășește în a da tot ce este mai bun din el, intenția sa este una pozitivă, dar care, în exces fiind, i-a dăunat. Don Quijote nu pierde nici o fărâmă de realitate, el este hiperlucid, el voia doar să salveze realitatea de la mediocritate, fiindcă dacă e ceva mai frumos ce ne învață romanele, este întoarcerea spre aréthe/ virtuți și spre ataraxie interioară, o manieră de a depăși mediocrul, fiindcă, nu-i așa, o categorie estetică pe care e construită însăși realitatea, chiar și în zilele noastre este mediocritatea.

Și, nu-i așa că poveștile ne mai învață și că o pereche frumoasă de pantofi îți pot schimba viața radical, bineînțeles, pantofii Cenușăresei, nu cei ai lui Abu-Cassem ? Deci, să citim povești și să îl iertăm pe Don Quijote al nostru cel autodidact. El nu a vrut să provoace lumea, ci să o transforme la modul plăcut, vivace.

 Sursa foto: Wikimedia.com

Taguri

Arhiva