de Maria-Roxana Bischin
Cartea lui Jakob Schrenk a apărut în cadrul Editurii Humanitas din anul 2010. Jakob Schrenk, născut în 1977, este absolvent al Şcolii de Jurnalism din München, publică reportaje şi articole de opinie şi ţine cursuri la Institutul de Sociologie Ludwig-Maximilians din Mnchen. Titlul eseului său este unul incitant şi corelează într-o formulă consubstanţială munca cotidiană cu arta exploatării de sine.
Ce înseamnă, mai nou, arta exploatării de sine la locul de muncă? Înseamnă, dincolo de a te descoperi pe tine însuţi, a te exploata la maximum. În curând, în secolul XXI, nu vor mai exista muncitori obişnuiţi care să meargă la serviciu 8 ore pe zi; unii vor deveni atât de ataşaţi de linearitatea orarului lor, încât vor sta câteva ore şi după cele 8 ore la serviciu. Cum de ce? Ca să rezolve sarcinile pentru ziua următoare, ca să fie totul pregătit ca la carte. Muncitorul secolului XXI va deţine în curând profilul unui om „ocupat tot timpul” nu de sine, ci de munca sa. Este un fel de aliniere prin muncă, dacă ar fi să reiterăm un motiv al lui Marx din Capitalul.
Cornelius Castoriadis, în altă ordine de idei, în The imaginary Institution of Society observase şi el efectele muncii asupra producţiei şi societăţii. El spune că Marx observa până şi în arta greacă un fel de linearitate a producţiei. Sociologi precum Fabio Ciaramelli, de la Universitatea din Venezuela sau Konstantinos Kavoulakos de la Universitatea din Athena ţin cursuri pe aceste tematici care ar trebui să ne atragă atenţia.
Jakob Schrenk observă că omul se va dezumaniza treptat, nu va mai deţine un simţ al eticii vitale; din acest motiv, „libertatea ne ţine captivi: angajatul modern nu mai este controlat strict, el îşi organizează munca după propriile standarde, îşi foloseşte imaginaţia şi pasiunile şi se identifică cu ceea ce face. Şi, pentru că la muncă nu sunt utile doar cunoştinţele de specialitate, ci şi sentimentele şi personalitatea, jobul începe să acapareze noi regiuni din creier şi îl eliberează pe angajat, câştigând însă, paradoxal, o putere tot mai mare asupra lui.”[1] Adică, paradoxul libertăţii captive este vectorul unei societăţi aliniate la tehnologismul şi viteza secolului XXI. Cu toate că există unele metode de a ne uşura munca, omul zilelor noastre parcă doreşte în mod intenţionat să o complice.
Cu toate că omul zilelor noastre dispune de o libertate totală, apare un control la nivelul mental în strânsă corelaţie cu timpul de lucru nelimitat. Orele de lucru se prelungesc în mod intenţionat pentru a face mai multe şi mai bine. Apare un fenomen al unui dresaj pentru succes, în cadrul căruia angajaţii suferă emoţional, însă nu şi profesional. Viaţa devine un centru de evaluare, devine limitată la indicatorii profesionali, timpul liber nu va mai exista. Ierarhiile se aplatizează, răspunderea individuală creşte. Noile forme de organizare a muncii oferă independenţă, dar le impun subtil angajaţilor să se transforme în întreprinzători.
Concepţia asupra timpului şi asupra emoţiilor personale este radical modificată: „Opt şi jumătate. Helbing îşi scoate ceasul pentru a-i compara chipul cu cel al ceasului mare de la birou. Suspină, nu s-au scurs decât zece minute mici, infime, subţiri, fine, ascuţite, iar în faţa lui se lăţesc zece ore greoaie.”[2] Cu aceste cuvinte, Robert Wasler descria, la 1907, munca la o bancă din Elveţia. De atunci şi până acum, lucrurile s-au accelerat în acest sens, dar s-au şi condensat: mai mult volum de muncă într-un timp foarte scurt, zece ore aparent lungi devin scurte în raport cu valoarea volumului de muncă ce trebuie produs.
Ca şi cum nu ar fi de ajuns, astăzi, în trendul angajator se practică mobbing-ul profesional, care nu este altceva decât hărţuirea colectivă psihică a acelui individ care nu „ţine pasul” cu grupul. Dacă nu eşti rapid şi foarte bun, Angajatorul (acest Personaj eclectic al zilelor noastre), se ştie, „te zboară” de la locul de muncă. Mobbing-ul este o reacţie de invidie, gelozie, între colegi care îşi vânează unul altuia frustrările, greşelile; este fenomenul bancului de peşti – cine rămâne în afara lui, se ştie, este „înghiţit”.
Suntem o societate ce ne constrânge să devenim inteligenţi la modul artificial. Este oare o societate a succesului? Părinţii îşi pregătesc copiii pentru cerinţele pieţei globale actuale: adolescenţi de 16 ani merg la consultant în carieră, copii de 4 ani – la meditaţii de chineză, iar embrionii sunt stimulaţi încă de la faza in nuce cu muzică clasică… pentru creşterea inteligenţei, evident! O copilărie fără copilărie, o adolescenţă fără tinereţe şi am putea continua lejer şirul cu „fără”. Ce ar mai fi viaţa, decât un şir Fibonacci al adverbului de negaţie „fără”?!
Paul Kern, un sociolog din Stuttgart, cu privire la viitorul muncii organizaţionale, spune că locul de muncă o să semene mai degrabă şi a casă, şi a oraş: biroul (căruia parcă îi ridicăm statuie) se transformă în locul unde munceşti, dar şi unde te relaxezi (pauza de cafea, conversaţiile cu colegii). Clădirile birourilor de muncă sunt înalte, parcă, precum nişte catedrale. Vor să epateze prin arhitectura de tip skyscraper, vor să imprime maselor ideea unui loc de muncă fascinant, când în interior se joacă, de fapt, un teatru al absurdului existenţial.
Un Sisif mecanicizat (cu toate că este pleonasm expresia, dar îmi aparţine!), al cărui templu e laptopul ultra-modern, ale cărui obiective şi emoţionale, şi psihice, şi profesionale sunt listele, tabelele, calculele, dosarele, un Sisif care nu mai are nici o pretenţie nici de la sine, nici de la lume, închis într-un topos aseptic, într-un timp aseptic, este semnul exclamării asupra căruia ne invită să medităm Jakob Schrenk. Titlul cărţii Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii este, în concluzie, o antifrază.
[1] Jakob Schrenk, Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p.12.
