“This is the way the world ends/ Not with a bang, but a whimper.” (T. S. Eliot – The Hollow Men)
După ce a reuşit să ofere o imagine apocaliptică a unei lumi distruse în The Waste Land, străpunsă de teroare, solitudine, cadavre şi rămăşite ideatice ale primului război mondial, cu o nevoie acută de regenerare, T. S. Eliot dezvoltă în următorul său poem, The Hollow Men, tradus foarte sugestiv de Aurel Covaci – Oamenii găunoşi, o viziune a unui tărâm la limita dintre Purgatoriu şi Iad, populat de cei care sunt într-o aşteptare perpetuă a Apocalipsei, într-un prezent care se scurge infinit de lent, unde şoaptele sunt atât de încete încât devin inutile. Eliot este într-o permanentă distorsionare a cronologiei ideilor sale, justificându-şi fiecare gând din prezent cu o idee din trecut sau viitor. Cele trei puncte de pe axa timpului sunt atât de fragile încât Eliot, care depune o muncă de alchimist al timpului, le combină şi le metamorfozează de atâtea ori încât acestea devin un moment unic. Istoria nu are o valoare strictă a trecutului, ci este un cameleon care stă în acelaşi loc, modificându-şi doar culoarea pielii în funcţie de evenimentul aflat în desfăşurare, deoarece, aşa cum Eliot însăşi precizează, istoria contemporană este „o imensă panoramă a futilităţii şi anarhiei”.
Vocea eului este de la bun început parte integrantă din grupul oamenilor lipsiţi de seva vieţii, inerţi şi firavi, ce seamănă cu un cor care nu cântă, ci şopteşte. Cele două trimiteri din debutul poemului sunt marcante pentru ceea ce presupune un limbaj distorsionat, atât cronologic, cât şi stilistic. Făcând aluzie la Heart of Darkness a lui Conrad prin anunţarea morţii lui „mistah Kurtz” în engleza stâlcită a servitorului de culoare, Eliot este inspirat de portretul lui Kurtz, care este caracterizat de Marlow, personajul principal al operei lui Conrad ca fiind „hollow to the core” (expresia neaoşă cea mai potrivită fiind „putred până în măduva oaselor”), deoarece simţul moral şi umanitatea din el au fost înlocuite de egocentrismul unui semizeu, care observă oroarea violenţei, dar nu poate să nu remarce şi sublimul din ea.
A doua trimitere sugestivă din debutul poemului este „A penny for the Old Guy”, o expresie care are atât o valenţă istorică, cât şi una mistică. Celebra frază este ceea ce spun copii englezi în momentul aniversării controversatului „Gunpowder Plot” din 5 noiembrie 1605, când Guy Fawkes a încercat să arunce clădirea Parlamentului în aer. Legătura cu Guy Fawkes şi cu figurinele din paie care se ard în fiecare an de către englezi în scop comemorativ („Remember, remember, the 5th of November”) o face Eliot în primele versuri în care „oamenii găunoşi” au capetele umplute cu paie, un paradox care scoate şi mai mult în evidenţă goliciunea fizică şi spirituală a acestora. Latura mistică, cu rădăcini bine înfipte în mitologia greacă, este necesitatea fiecărui om de a deţine un ban cu care să îşi poată plăti trecerea Styxului în luntrea lui Caron. Dacă figura arhetipală a lui Caron a fost modernizată cu titulatura de „old guy”, atunci Eliot a reuşit să marcheze încă din debut conturul acestei zone aride, atinsă de suflul uscat al infernului.
Aşadar, Eliot reuşeşte să avertizeze înainte de intrarea în poem, precum o face Dante în Divina Comedie unde plasează avertismentul „Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate” la intrarea în Infern, pentru a-l pregăti spiritual pe cel ce va citi versurile sale, şi a-l motiva să se plaseze pe axa timpului, pentru a-şi demonstra sieşi că nu face parte dintre cei „găunoşi”. Inutilitatea este termenul-cheie al primei părţi, o prezentare sumară, înţesată de metafore şi aluzii care converg către acelaşi înţeles: „oamenii găunoşi” sunt nişte entităţi caracterizate de un vid, care mai produce mici scântei sau mici şoapte, îndeajuns încât să poată, în cor, să îşi unească firele de paie din minţile lor umplute („stuffed”) de nimic, prin care vântul trece ca prin „iarba uscată” şi care produc idei cu un impact de aceeaşi amploare ca zgomotul produs de picioarele de şoarece.
(Va urma…)
Sursa foto: Wikipedia.org
