Nicollo Machiavelli – Demonul libertăţii civile

Distribuie!

de Ciprian Azoiţei

De-a lungul istoriei zbuciumate a omenirii, plină de războaie, molimi, ciume, precum și alte tragedii și atrocități pe care omul le-a suferit din partea omului sau din partea naturii – mai mult cauzate de neștiința sa sau a celor din jur decât de fenomene pur naturale – au existat și acele mici momente de respiro, În acele scurte pauze, se mai întâmpla ca o divinitate benevolentă să se îndure de nenorocirile și suferința nătângului homo sapiens sapiens și să lumineze mintea unui om cu o fărâmă de idee despre organizarea lumii zeilor cei eterni, pentru ca el, la rândul său, să împărtășească această idee semenilor săi, schimbând prin acest proces fața lumii pentru totdeauna.

În Florența Medievală, Serenisima Republică a Florenței, s-a întâmplat în urmă cu cinci secole să se nască un astfel de om, Niccolò di Bernardo dei Machiavelli, fiind întâiul născut al unui renumit avocat, membru al unei familii de foști marchizi de Toscana. În tinerețea sa, Niccolò Machiavelli a fost puternic influențat de curentul renascentist, căpătând un respect și o admirație deosebită pentru anticii greci, dar în special pentru cei romani. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, el a descoperit că măreața, grandioasa, de mult apusa Republică Romană și a sa eficiență de neegalat față de orice altă formă de guvernământ din acea perioadă sau din perioadele precedente ei, întrecea pe departe micuța Republică a Florenței, care abia reușea să supraviețuiască de la o decadă la alta, păstrându-și independența cu ajutorul mercenarilor costisitori și ai aliaților mai mult sau mai puțini demni de încredere.

Astfel, Machiavelli și-a pus problema cum ar putea ca o nouă Republică să apară pe teritoriul Peninsulei Italice, una care să egaleze sau să întreacă prestigiul Romei. Pentru a duce la bun sfârșit un astfel de plan, el a început prin a încuraja populația să urmeze exemplul republicii romane: acela de a-și alunga regele și de a face din guvernarea statului îndatorirea tuturor cetățenilor ( res = lucru; publica = public). În Italia secolului XVI nu exista o republică propriu-zisă, existau doar mici țărișoare ce își ziceau republici pentru a-și afirma propria autonomie, dar care în fapt erau conduse de către familii puternice, care își lăsau moștenire pe linie masculină conducerea „republicii”. Pentru a înlătura acest monopol asupra puterii de stat, Machiavelli a împărtășit publicului larg, prin intermediul cărții sale, Principele, metodele pe care aceste familii le foloseau pentru a-și păstra puterea asupra mulțimilor. Șiretul italian a înțeles el că adevărata putere a conducătorilor constă în cunoașterea pe care o țin ascunsă față de alții și pe care o folosesc numai ei. Odată risipit secretul acestei cunoașteri, puterea conducătorilor nu mai valora nimic. Datorită acestui lucru, Principele a avut un succes răsunător în rândul maselor. Nobilii însă nu au apreciat-o deoarece nu aveau ce să facă cu ea, nu le spunea nimic nou.

A doua operă ce a venit în completarea planului pus în mișcare de către Principele a fost Arta războiului, în care Machiavelli critica dur modul în care era organizată armata monarhilor europeni în acea perioadă. Mulți dintre ei alegeau să angajeze mercenari pentru a le purta războaiele, plătindu-i cu bani mulți, obținuți din suprataxarea populației, pentru ca după sfârșitul războiului să nu mai aibă cu ce să îi plătească, lăsându-i liberi să tâlhărească pe oricine le-ar ieși în cale. Machiavelli a propus ca acest sistem să fie înlocuit cu sistemul militar al Republicii Romane, ce își recruta soldații din rândul populației autohtone, în special din rândul oamenilor de la țară, care erau mai puternici și mai obișnuiți să îndure efort fizic decât cei din orașe. Acest sistem a dus la revoluționarea modului în care se purtau războaiele pentru următoarele patru secole. Marile armate naționale, formate din soldați autohtoni, au mărșăluit pe tot cuprinsul continentului și în afara sa, purtând mândre după sine drapelurile patriei. Pentru oamenii de rând, acest sistem era benefic deoarece ei își apărau singuri ceea ce era al lor iar, la nevoie, armele puteau fi întoarse împotriva amenințărilor din interior la fel de bine ca împotriva celor din exterior, cum au demonstrat în trecut soldații purtați în luptă de ritmurile Marseiezei.

Pentru aceste două scrieri, cât și pentru altele, Niccolò Machiavelli merită cu adevărat un loc printre numele ilustre, atinse de inspirația divină, ce și-au pus mintea și penița în serviciul întregii omeniri. Genialul demon al filosofiei politice își merită pe deplin inscripția de pe al său mormânt situat în Biserica Sfintei Cruci din Florența: „Un nume atât de măreț nu are laude pe măsură”.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*