Fenomenul wrestlingului m-a ajutat să-mi îngrop handicapul

Distribuie!

Dintotdeauna m-a fascinat ideea de confruntare, ceea ce explică pasiunea mea pentru wrestling. Probabil vă veți întreba de ce tocmai wrestlingul, când există sporturi de contact „adevărate” precum boxul, artele marțiale mixte, și altele de genul ăsta.

Ei bine, îmi place wrestlingul pentru că nu e sută la sută sport, deși se vede clar munca depusă de cei implicați. Wrestlerii sunt, în viziunea mea, un melanj foarte plăcut între sportivi, actori (personaje gen Undertaker au devenit iconice), staruri rock și iluzioniști (nu, nu se lovesc mereu pe bune, dar se simte emoția pe care o pun în a spune publicului povestea pe care o așteaptă). Nu am să mă apuc să vă înșir o istorie a acestui sport-spectacol, pentru că e foarte mult de spus și oricât de fan aș fi, nu am cunoștințe enciclopedice despre el. Am să încerc cât pot de bine să vă descriu ce înseamnă pentru mine wrestlingul.

Fiind o persoană cu handicap, mereu m-au atras lucrurile pe care unii le consideră ușor ciudate. Astfel mi-am descoperit și pasiunea pentru wrestling, în momentul în care, butonând televizorul, am dat peste intrarea în ring a legendarului Undertaker (Groparul), un colos de peste 2 metri, îmbrăcat într-un palton negru, cu o pălărie neagră cu boruri largi trasă peste plete, care intra în ring pe o adaptare a Marșului Funebru al lui Chopin, dând ochii peste cap într-un mod ce duce cu gândul la un zombie. Niciodată nu mai văzusem așa ceva. A fost unul din momentele alea în care rămâi lipit de televizor și te uiți cu ochii mari, sperând să nu îți scape niciun moment. Personajul m-a atras prin nota de macabru prin care o aduce în ring. Mi-a revoluționat ideea de „sport de contact”, m-a făcut să vreau să aflu mai multe.

Astfel am descoperit că wrestlingul este o idee revoluționară, e un concept unic, care te face să simți că urmărești confruntarea între Bine și Rău ca martor direct. Spre deosebire de alte sporturi, aici e vorba de personaje jucate de acești sportivi-actori, care cu sprijinul publicului devin legende. Tocmai asta m-a transformat în fan, ideea asta de figuri „larger than life” care-și confruntă ego-urile în fața publicului ce-i aclamă sau, după caz, îi huiduie.

Vorbeam de acest Undertaker, care prin latura lui macabră, m-a fascinat atât de tare.  Rolul jucat de el în ring este acela al unui mort-viu îmbrăcat ca un gropar din Vestul Sălbatic. E o prezență impunătoare și magnetică, de o putere hipnotică. Normal, în momentul în care vii și spui că-ți place un asemenea „ciudat”, ești luat drept excentric, însă pentru mine, Undertaker, pe numele său adevărat Mark William Calaway, este mult mai mult decât un wrestler. O să vă explic și de ce.

În rolul sinistru pe care-l joacă, omul ăsta este extrem de convingător. Dar ceea ce m-a impresionat foarte mult este felul în care personajul este conceput să nu renunțe la luptă până n-a dat și ultima picătură de energie de care dispune. E tenace ca un buldog, impunător ca un munte și mândru ca un leu de fiecare dată când urcă în ring. Una din melodiile folosite de el (pe lângă cea de care vă vorbeam) la intrare e „Ain’t no Grave (Gonna Hold This Body Down), o melodie country cu influențe religioase, semnată de Johnny Cash, cântată pe o voce gravă, cu sunete ritmice de lanțuri în fundal, dar plină de optimism, care mă umple de energie pozitivă de  fiecare dată când o ascult, și-mi îndârjește trupul și sufletul în lupta pe care o duc cu handicapul meu fizic (paralizie cerebrală cu tetrapareză spastică). Prima oară când am parcurs de unul singur o distanță lungă a fost la o festivitate de Halloween, ultima pe care am avut-o în liceu, când am ales să mă costumez ca Undertaker, și aidoma lui, să-mi intimidez adversarul cu un discurs șocant, rostit pe o voce joasă și hârâită, în care mi-am declarat dorința de a-l provoca la o ultimă luptă.

„Cine e adversarul ăsta?” sună probabil întrebarea voastră, dragi cititori.

Ei bine, adversarul ăsta e cineva care mă știe la nivel intim de două decenii, care-mi cunoaște fiecare pas, fiecare răsuflare, fiecare mișcare. Adversarul ăsta este handicapul meu.

După ce i-am aruncat în față cuvinte grele și i-am promis în fața tuturor celor ce-mi sorbeau fiecare vorbă ieșită din gură că la un moment dat va odihni în pace, i-am dat acestui adversar redutabil prima lovitură grea de după operația din 2008. I-am rugat pe cei care mă ajutau să merg să-mi dea voie să încerc măcar cinci pași singur. În euforia cauzată de discursul intimidant pe care îl ținusem și de faptul că eram în costumul idolului meu, cei cinci pași au devenit zece, cincisprezece, douăzeci, până când am reușit să traversez tot coridorul (foarte lung) liceului meu. Am simțit fiecare pas vibrând până în străfundul ființei mele, nodul din gât îmi era uriaș, aveam senzația că scăpasem de niște lanțuri grele. Mă simțeam LIBER și voiam ca toată lumea, fiecare parte din Univers să-mi cunoască libertatea.

Totuși, ce au de a face Undertaker și wrestlingul cu generația noastră născută din revoluție? Ei bine, prin personalitatea unică și imaginea frapantă pe care a adoptat-o în ring, Undertaker a revoluționat nu doar industria wrestlingului, ci și felul în care eu mă percep ca persoană cu handicap. Se poate spune că Groparul mi-a îngropat handicapul.

Alex Szollo

Foto: arhiva personală a autorului, wikimedia.org

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. Ale.
    May 26
    Reply

    Astfel de lucruri te emotioneaza. Este miscator numai cand te gandesti ca datorita unui luptator de wrestling , acesta a reusit sa infrunte probleme de sanatate.. uneori un exemplu bun de urmat te face mai puternic.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*