Fahrenheit 451 (Partea a II-a)

Distribuie!

de Maria-Roxana Bischin

Partea I, aici

Ieri vă spuneam că Fahrenheit 451 prezintă o lume în care, sub deviza „cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”, oamenii  încep să le ardă. Si iată cum arată fericirea fără cărti:

Străzile oraşului sunt pustii, oamenii neputându-se dezlipi o clipă de ecranele ce le vând voluptăţile unei lumi perfecte. Ecranele difuzează doar ştiri. Este considerat eveniment de importanţă statală arderea de n kilograme de cărţi într-o anume zi. Surprinzător sau nu, cu toată tehnologia de care dispun, oamenii nu mai ascultă nici măcar muzică. A devenit o lume a asepticismului cognitiv (prea mult spus cognitiv), estetic, însă. Lumea a devenit alergică la Frumosul adevărat, plăcut şi natural. Totul devine artificialitate.

Casele cetăţenilor sunt în decoruri minimaliste, camerele sunt întunecate, semi-obscure. E de la sine înţeles de ce decorul este unul decadent. Se sugerează subtil starea de decadenţă umană şi identitară. Omul fără identitate este cetăţeanul statului globalizat în care nimeni nu se mai oboseşte a sta de vorbă cu sine însuşi, măcar pentru a-şi face un training personal, necesar unei supravieţuri mai „suportabile” de zi cu zi. Pentru că viaţa lor ajunsese deja la limita suportabilului: oamenii înghit pastile pentru somn, droguri pentru a dobândi fericirea şi nu mănâncă nimic. Iată contrastul strident dintre un om-Marionetă manipulabil şi cel al Omului stăpân de sine, al Omului-Uman.

În acest stat, pastilele şi drogurile nu au denumiri, oamenii nu numai că au axiofobie (fobie de valori morale), dar au şi semanto-fobie. Memoriile lor sunt atât de volubile încât nu pot ţine minte nişte simple denumiri. Memoriile sunt aproape inexistente, fiindcă nu există stimulente cognitive care să le incite la gândire. Apare plictisul, apar patologiile nervoase, apar dorinţele de sinucidere. Rostirea cuvintelor „iubire”, „afecţiune” sau „hrană” devine aproape un sacrilegiu. Monopolul, aşa cum ne putem imagina, este deţinut de televiziunile care nu mai contenesc în a prezenta  emisiuni ale voluptăţii umane – doamnelor li se prezintă soluţii de înfrumuseţare.

Dincolo de linia ferată a acestui topos, la marginea pădurii, trăiesc oamenii-Cărţi; sunt acei puţini supravieţuitori care mai ştiu a citi sau care mai recunosc esteticul sui generis printre esteticul-Monstru promovat de marketingul globalizării. Dincolo de linia ferată, aceşti oameni-Cărţi, de frică să nu le ardă cineva locuinţele ticsite cu cărţi, iau expresia „hrană spirituală” ad-litteram: ei îşi mănâncă propriile cărţi sau, în mod şi mai tragic, refuză să-şi părăsească locuinţele-biblioteci şi acceptă să fie arşi de vii împreună cu „hrana spirituală”.

Şi mai încredibil, este faptul că aceşti oameni nu au renunţat la identitatea lor umană în favoarea unei  identităţi vide trasată mecanic la fel, la toţi ceilalţi oameni, amnemonice. Aceşti oameni citiţi preiau identitatea unei cărţi, a cărţii preferate pe care o ştiu recita cap-coadă acelora care doresc să cunoască. Ei sunt în ochii celorlalţi „vagabonzi”, în realitate „biblioteci” şi se recomandă călduros oricui – „Eu sunt Jurnalul lui Henri Brulard de Stendhal”.

Parcă nu întâmplător se spune că un om intuitiv poate „citi” gândurile altuia. Neştiind a mai citi cărţi, oamenii nu vor mai şti a se citi ei între ei, iar riscul să ne îndreptăm vertiginos spre un deconstructivism auto-identitar-umanist nu îl mai putem evita. Cărţile nu ne ajută să devenim fericiţi (cum toţi ne dorim), dar ne ajută măcar să evităm prăpastia pasivismului indiferent faţă de viaţa însăşi şi faţă de ceilalţi.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*