Draga mea licenţă

Distribuie!

de Anca Oancea

Trebuie să încep prin a menţiona că:

1) sunt cea mai delăsătoare persoană de care o veţi auzi şi fac totul pe ultima sută de metri

2) nu, nu trebuie niciodată să faceţi aşa ca mine, spre binele vostru.

Sunt la un an de la realizarea şi prezentarea lucrării de licenţă. Povestea mea este, probabil, clişeică: mi-am ales un subiect care mi-a plăcut, o profă care mi-a plăcut. Acum, uitându-mă în urmă, aş fi putut proceda altfel, aş fi putut gândi mai bine, planifica mai bine toată situaţia. Dar, în acelaşi timp, ştiu că aceste vorbe sunt doar păcăleli şi că nici într-o mie de ani nu-mi voi schimba obiceiurile de îndeplinire a sarcinilor.

Aşadar, eram încă în State (deci pe la sfârşitul lui septembrie) când, conştientă că e anul cu licenţă, m-am gândit că ar fi cazul să-mi aleg pe cineva care să-mi fie coodonator. Mai ales după ce am auzit poveştile celor mai mari despre cum profesorii au un număr anume de studenţi pe care-i acceptă şi apoi, ce faci dacă n-ai coordonator, cine te ajută, panică mare! Am trimis mail, într-un final, profei, în care am întrebat-o dacă mă ia, și mi-a spus că da, done deal!

Octombrie.

Noiembrie.

Decembrie. Licenţa mea era încă în stadiul de „Trebuie să fac asta, altfel nu termin facultatea.” Am primit un mail de la profă în care mi-a spus că trebuie să ne vedem, eu cu idei şi plan, ea cu sugestii. Întrebarea era, după trei ani de facultate, despre ce am învăţat cu cel mai mare drag? Tot ce ştiam era că vreau ca licenţa mea să aibă legătură cu un brand important, cum ar fi Apple. Aveam atunci în minte o dezbatere Apple/Samsung, cine, ce face mai bine şi de ce. Am discutat, dar am plecat mai confuză decât venisem. Am lăsat-o baltă o perioadă.

Ianuarie.

Prin februarie am primit un alt mail de la profă în care ne spunea că trebuie să îi trimitem planul licenţei, ASAP! As soon as possible a durat vreo lună. Nimic de zis, nu mă simţeam presată de absolut nimic. Culmea! Dar am făcut planul: Apple, comportamentul consumatorului, cine şi de ce cumpără.

Martie.

Aprilie. Primesc încă un mail de la profă în care ne anunţă faptul că 5 mai este termenul limită pentru a trimite partea teoretică. Două ore pe zi timp de două săptămâni am fost la BCU şi am adunat informaţii teoretice. Aş spune că pare a fi o mişcare de om cu capul pe umeri, dar erau şi momente în care stăteam la discuţii la Bistro. Discuţii care n-aveau legătură cu licenţa.

Mai. Încep să scriu lucrarea cu trei zile înainte şi trimit mail-ul cu partea teoretică a lucrării în ultima clipă (ad litteram, în ultima clipă), şi aştept. Acum, nu ştiu dacă a fost, în parte, şi vina profei pentru că a cerut lucrările foarte aproape de predarea la secretariat sau dacă a fost mai degrabă vina mea pentru că nu m-am implicat din timp, cert e că mi-a fost teamă că feedback-ul va fi îngrozitor şi că va trebui să schimb structura sau mai ştiu eu ce probleme aş fi putut ridica. Din fericire, n-a fost aşa.

Următorul deadline a fost 10 iunie. Mai aveam, deci, aproape o lună în care puteam să mă uit la seriale, mai ales că începeau episoadele de sfârşit de sezon. M-am apucat de partea de cercetare a lucrării cu trei zile înainte, iar cu o zi înainte am început să mă simt presată, să simt că nu voi termina la timp (aşadar pierdeam timpul cu crize). Într-un fel sau altul, am terminat când trebuia, dar tot aşa cu vreo 20 de minute înainte de expirarea termenului limită. Am trimis mail-ul şi, din nou, am aşteptat feedback. Şi, iar, toate bune şi frumoase, cu modificări de detaliu.

O altă problemă a fost la tipărit: ce fac? Scot la imprimantă faţă-verso? O îndosariez? Îi pun copertă de-aia lucitoare cum am văzut eu la alţii? Sau o duc aşa, simpluţă? După ce am cerut câteva păreri, am zis: pagini individuale, coperţi transparente, îndosariere simplă. Ce atâtea complicaţii, pentru ce?

Tot ce am de spus, ca morală a poveştii, mai mult pentru mine decât pentru altcineva, este că, te rog, data viitoare apucă-te din timp. Fă prima schiţă a lucrării pe care să o editezi chiar tu, după câteva zile. Citeşte-o de două ori, cel puţin, pe toată. Trimite mail-ul mai repede decât ceilalţi, răspunsul va veni mai repede. „Lucrez mai bine sub presiune” e doar o scuză.

Pfff, pe cine încerc să păcălesc?!

Taguri

Arhiva