Chiar dacă acum sunt la modă filmele cu Transformers, şi Hollyoodul a descoperit demult atracţia filmelor cu tipe în/pe maşini, mie nu mi se pare că există destule opinii feminine despre maşini.
Când eram mică, „gaşca” din care făceam parte era formată majoritar din băieţi (a se citi că eram singura fată). Evident, asta a dus la dezvoltarea unui anume tip de comportament ulterior, cu o mare înclinaţie spre electronice şi sporturi în loc de modă şi balet. Deşi bicicleta, rolele, skateboardul, trotineta, schiurile, patinele, înotul şi baschetul au făcut parte din pasiunile mele, niciodată nu am fost fascinată de maşini. Am avut una singură teleghidată cu ajutorul căreia i-am dat migrene câinelui-proprietate personală o vacanţă de iarnă întreagă. Aşadar la întrebarea instructorului de şofat „Ei şi, îţi place să şofezi?” nu am avut un răspuns pregătit. Pentru că aveam o atitudine neutră faţă de şofat: da, e util, mă duce din punctul A în punctul B. Atât. Ulterior, m-am lovit invariabil de „mirificul” trafic bucureştean. Avantajul meu, nu mă deranjează idioţii care se bagă şi forţează traficul. Conduc extrem de calm, chestie care calcă pe nervi toate specimenele masculine alături de care am şofat. Colac peste avantaj, atâta timp cât încă mai am lămâia în geam, sunt scutită de „vorbe de bine” la adresa sexului meu.
De ceva timp am început să mă mai familiarizez şi eu cu maşina, „să o simt”, aşa cum m-au bătut la cap toţi sfătutorii mei în ale şoferiei. În acest moment, am descoperit că între mine şi maşină s-a dezvoltat o anumită organicitate. Nu mai sunt doar eu într-o conservă cu pedale care mă încurcă, sunt eu într-o relaţie simbiotică pe care o percep la nivel senzorial, mult mai mult decât la nivel psihic. Şi am observat cum mişcarile mele de zi cu zi se reflectă în stilul de condus. Faptul că nu sunt coordonată, că de obicei mă strecor unduitor prin casă în loc să merg, că atunci când mă opresc nu bat din picioare ca la marş, ci mă opresc într-un fel de aterizare lină dar segmentară a masei corpului meu, toate acestea s-au transmis maşinii căreia (evident) îi ies mult mai uşor toate mişcarile astea, fiind pe roţi. De asemenea, cunosc doi băieţi cu acelaşi tip de personalitate – repezit, nerăbdător -, şi acest lucru se reflectă în modul în care se înfig în trafic, îl evită, îl încercuiesc şi îl ocolesc, numai din dorinţa de a conduce cât mai liber şi mai rapid. Încep să înţeleg cum se simţea Robert Downey Jr. în costumul de Iron Man, sau de ce băieţii insistă atât de mult că roboţii sunt o chestie destul de utilă în viitor (Corul antic de femei, ultragiat: vai, dar cum, abandonul sentimentelor?). Nu, creearea unui melanj om-maşină care să funcţioneze în interesul nostru, şi care să ne poată extinde zona de percepţie a mediului la câteva tone şi mai mult de 2 metri lungime.
Şi acum, că v-am romanţat destul pentru un articol despre maşini: voi vă imaginaţi cum se simte ăla de conduce tancu’?
Laura Bisericanu
Sursa foto: wikimedia.org
