Despre ce a fost și nu mai este

Distribuie!

de Andreea Stan

Bun, ziarele au vuit timp de 2-3 săptămâni despre tragedia din «Colectiv». S-au facut marșuri, proteste și concerte caritabile.

Pot spune sincer că nici macar o dată nu am scris despre ceea ce s-a întamplat acolo. Nu era dreptul meu să comentez. Dar a venit momentul în care chiar vreau să spun cateva cuvinte, și nu despre seara propriu-zisă. Vreau să vă povestesc despre cei pe care i-am cunoscut, despre concertele și protestele la care am fost și despre cum oamenii ajută fără să spună, fără să se laude.

Bun, acum începe partea frumoasă, cum m-am trezit cu un telefon și am aflat despre cele întamplate. Cuvintele sunt de prisos ca să exprim ce am simțit în momentul în care am aflat, cum am început să îmi sun prietenii și să le dau mesaje, să știu că sunt bine și că n-au pațit nimic. Fix în weekend-ul respectiv s-a facut marșul tăcerii, în semn de solidaritate, exceptând presa și persoanele care au venit doar ca să se afișeze, am vazut oameni în toata firea cu lacrimi în ochi, am văzut tristețea celor de acolo… empatie peste tot. Îmi aduc aminte de un cuplu, undeva la a doua tinerețe, rockeri de ai noștri care plângeau… Plângeau pentru că își pierduseră o parte din familia lor acolo.

Și așa am ajuns să mă implic tot mai mult, să văd cine se zbate și cine face un gest din bunătate și nu pentru reclamă.
Așa am ajuns să fiu voluntară la un spital și să merg la un concert caritabil, plus protestele de la Universitate destinate victimelor din Colectiv. La început aveau o cu totul altă destinație față de ceea ce a urmat. Noi am mers acolo ca să se ia atitudine în privința șpăgii și corupției, dar rezultatul final a fost puțin diferit. Cu toate astea, nu mi-a părut rău că am fost alături de oameni și am văzut că indiferența în România nu e chiar așa de mare.

În data de 14 noimebrie lumea a uitat de ceea ce s-a întamplat la noi, alte știri, altă poveste, dar unii nu. A fost prima dată când am mers voluntară la spital. Acolo am văzut cum îi ajutăm pe cei de acolo să zâmbească, dar să fiu sinceră ei ne ajută pe noi să zâmbim mai mult; cei ce sunt încă în spitale au un optimism molipsitor, sprijinul pe care și-l acordă unul altuia este excepțional. Sunt oameni cu suflete atât de frumoase, încât nu ai cum să nu te molipsești. Solidaritate? Observam glumele pe care le făceau, sprijinul acordat unul altuia și curajul pe care și-l inspirau. Am avut poate nesăbunința sau curiozitatea a fost prea mare și am întrebat pe unul din pacienți „Cum a fost concertul?” răspunsul lui a fost „Genial, să vezi atâția oameni strânși, pentru o pasiune comună... muzica, nu pot să exprim în cuvinte”. Am fost surprinsă și nu îmi găseam cuvintele.

În ziua respectivă am ajuns și la un concert caritabil, unde absolut toți artiștii au avut câte un cuvânt de spus pentru cei care nu mai sunt și pentru cei care încă se luptă. Atmosfera era încărcată de fericire, bucurie, compasiune! Dintre toate formațiile au fost 2-3 care au reușit să facă publicul să plângă împreună cu ei, dar și să râdă. Un moment culminant a fost când formația Abigail au fredonat la sfârșit The day we die de la Goodbye to Gravity. E.M.I.L a cântat.

A doua zi am revenit la spital unde le-am arătat videoclipurile făcute și pozele de la concert - toți au fost mai mult decât fericiți. Iar eu mă bucur că am putut să le aduc o mică parte din emoția pe care am întâlnit-o cu o seară înainte.

Una dintre voluntare, pe care o admir foarte mult, este o persoana plină de speranță și care este gata să ajute pe absolut oricine, oricând. Am rugat-o să îmi spună părerea ei despre oamenii pe care i-a cunoscut și munca ei de voluntar în cadrul #Colectiv: Totodata trebuie să atragem atenția asupra faptului că lupta a fost atât de stradă cât și de suflet. Toți cei care au iesit pentru cauza #Colectiv au fost într-un suflet cu cei care continuă să sufere în spital. Chiar dacă protestele de la Universitate au încetat, se duce în continuare o luptă la nivel psihic pentru pacienți. Raportând gravitatea evenimentului la puterea lor de a rezista, ne dăm seama de fapt cât de mult ajută chiar și un zâmbet, o îmbrățișare. O mulțime de necunoscuți calcă zilnic pragul spitalelor pentru a-i ajuta pe pacienți cu puțin din puținul lor, lucru care nu a fost mediatizat precum alte acte de „caritate", dar care rămâne o faptă bună și un sprijin inimaginabil pentru familii și victime."

Aș vrea să mai fac o scurtă precizare: cadrele medicale, împreună cu foarte multe companii, au ajutat și s-au comportat cu pacienții mai mult decât impecabil. Eu una nu am crezut că sunt într-un spital din România. Poate cel la care am fost eu este excepția în cauză, dar sper să le văd și pe restul la fel, în curând.

Sursa foto: By Alin (Own work) [CC BY-SA 4.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0)], via Wikimedia Commons

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*