de Alex Szollo
Filmele science-fiction sunt cunoscute în ziua de azi pentru două elemente. În primul rând, spectacolul vizual. Odată cu evoluția tehnicii, a devenit un fel de axiomă că dacă mergi la un film de acest gen, se lasă cu efecte menite să te uluiască, să te facă să exclami și să rămâi cu gura căscată.
Al doilea element, care e de fapt miezul oricărui film SF, e povestea. Genul științifico-fantastic, demult existent în literatură, e cunoscut pentru faptul că încearcă să transmită, sub masca ficțiunii, unele adevăruri despre natura și societatea umană. Există filme care excelează la primul element în detrimentul celui de-al doilea, dar și filme aflate în direcția diametral opusă. Cu siguranță ați văzut SF-uri cu doldora de lupte și explozii (hint, hint, Michael Bay), și SF-uri care, fără un „ambalaj” extrem de colorat, reușesc să obțină atenția publicului prin ceea ce transmit, pe lângă efectele vizuale (exemple bune: Snowpiercer sau District 9)
Se întâmplă însă să apară câte-un film în care cele două elemente să aibă o relație simbiotică. Aici, dacă e să mă întrebați sincer, pot încadra clar filmul pe care tocmai l-am văzut, anume Dawn of the Planet of the Apes, la noi tradus Planeta Maimuțelor: Revoluție.
Conceput ca o continuare a surprinzătorului Rise of the Planet of the Apes din 2011(un fel de anti-Tim Burton cu a sa viziune din 2001 asupra Planetei Maimuțelor) Dawn își plasează acțiunea la 10 ani după evenimentele din primul film. Caesar, cimpanzeul remarcabil de inteligent crescut de oameni, și-a creat o colonie în pădurea Muir din San Francisco, un colț liniștit de natură unde maimuțele trăiesc în pace, departe de oamenii decimați de un virus mortal, o variantă mai puternică a tratamentului experimental pentru Alzheimer, care a crescut inteligența maimuțelor în Rise. Când un grup de supraviețuitori umani imuni la virus sunt nevoiți să treacă prin teritoriul maimuțelor pentru a ajunge la o sursă de energie electrică, liderul maimuțelor se vede pus într-o dilemă cu consecințe semnificative pentru ambele părți.
Trebuie să observ că filmul ăsta chiar arată bine. Al naibii de bine. Andy Serkis, un adevărat veteran al tehnologiei „motion capture”, celebrisim pentru Gollum din Lord of the Rings sau Kong, din King Kong (2005), intră din nou în pielea lui Caesar, ceea ce reprezintă prilejul unei interpretări extrem de nuanțate. Expresivitatea personajului e remarcabilă, se vede munca echipei WETA, a lui Peter Jackson, în fiecare detaliu. De fapt, asta se aplică în cazul tuturor primatelor prezente în film.
Cireșele de pe tort, ca să spun așa, revin cimpanzeului-erou, Caesar, și lui Koba, secundul său, torturat ani de zile în numele științei și devenit un expert în ale disimulării (sunt niște scene geniale în legătură cu asta – mergeți să vedeți filmul), interpretat prin aceeași tehnică de către Toby Kebbell. Acest Koba e cel mai convingător personaj negativ pe care l-am văzut într-o continuare de film de la Jokerul lui Heath Ledger încoace, oricât ar suna de exagerat. Dacă e adevărat că la baza construirii unui astfel de personaj se află ideea că trebuie să se considere îndreptățit în ceea ce face, atunci cimpanzeul ăsta chinuit e un „villain” construit ca la carte. Un alt personaj construit foarte bine este Maurice, urangutanul care servește ca un fel de mentor pentru maimuțe, învățându-le limbajul semnelor și niște reguli de conduită exprimate rudimentar: Ape not kill ape. Apes together strong!
S-a spus despre distribuția umană a filmului că nu prea are loc să arate mare lucru printre atâtea maimuțe inteligente, însă eu cred că nu e cazul să se afirme că actorii și-au jucat prost rolurile. Din contră, pentru un film în care creaturile animate ocupă o mare parte din narațiune, au făcut o treabă cât se poate de bună. Jason Clarke îl interpretează pe Malcolm, negociatorul grupului uman, cel care încearcă să pună în balanță interesele ambelor părți, alături de familia lui alcătuită din soția Ellie (Keri Russell) și fiul său adolescent, Alexander (Kodi Smit-McPhee), iar Gary Oldman este Dreyfus, conducătorul coloniei umane, care consideră că are de reglat niște conturi cu maimuțele, pierzându-și familia în epidemia de gripă primată.
Întregul film este de fapt o metaforă frumos construită, deși plină de tonuri sumbre, despre ceea ce înseamnă războiul pentru o comunitate de indivizi, despre putere și cum afectează ea relațiile dintre aceștia, dar și despre cooperare, toleranță, încredere și respect. E o continuare făcută exact cum trebuie (nu degeaba a fost comparat cu The Empire Strikes Back și The Dark Knight), care va fi pe placul oricărui cinefil ce caută un blockbuster cu un plus de emoție. Din partea mea, cinci stele!
