Cammino all’ indietro per recuperare tempo perdido

Distribuie!

de  Maria- Roxana Bischin

O pereche de pantofi frumoși poate fi magică sau poate crea magie. Prin secretul pe care îl dețin, ne pot face fericiți sau ne pot provoca probleme. Se spune că au fost creați pentru a călca lumea în manieră elegantă în picioare. Dar poate că nu e vorba de a călca, ci este vorba despre a-ți croi un drum, pas după pas, încet, elegant, cu finețe. Acești pantofi minunați au ceva din grația unei balerine din Ceaikovski.

Însă, povestea lui Abu Cassem este despre „înțelepciunea cu care îți împarți singurătatea”, iar dacă vrei să ajungi fericit, să îți schimbi papucii la timp. De fapt, pantoful este puternic relaționat cu elementul pământ. Jean Servier în Les Portes de l'Anée consideră că a purta pantofi sau „a umbla încălțat înseamnă a lua în posesie pământul.” Hermes, cel care veghează granițele se presupune că este încălțat. În tradițiile orientale, pantofii sunt semn de noroc, sunt purtătorii destinului. În tradițiile occidentale însă, desemnează tradițiile funerare conform cărora pantoful indică faptul că cel mort nu mai poate umbla. Pantoful indică prezența morții. Este ceea ce constata și Heinrich Zimmer cu referire la purtătorul pantofilor: „să lași în urmă partea nefolositoare din tine devenită povară, mergi înainte și astfel te schimbi mereu, este o poveste despre renunțări și vicii,” o poveste despre transformări, despre treceri indincibile dinspre ce a fost și ceea ce trebuie să fie, să se ființeze-în-timp.

În Bagdad trăia odată un negustor foarte priceput. Acesta vindea pantofi și cunoștea oamenii Bagdadului după pantofii pe care îi purtau, aceștia devenind un fel de iconicitate a personalității individuale. Cel mai problematic dintre toți cumpărătorii ar fi acest locuitor de vază, Abu Cassem, care contestă faptul că acești pantofi expuși ar fi și rezistenți: „rezistă și o sută de ani acești papuci, dar acum ai bani, ai putea să-ți iei unii noi”, insistă vânzătorul.
Însă de ce Abu-Cassem se împotrivea în a purta pantofi noi? „De vestiții papuci ai lui Cassem, până și Ahmed Bețivul a spus că i-ar fi și rușine să îi poarte fiindcă sunt vechi, lipsiți de utilitate ” , râdeau locuitorii de Cassem. Toți cizmarii din Bagdad sunt îngroziți de momentul când Abu Cassem ar veni a suta mia oară cu ai săi pantofi la reparat.Cassem ieșea în oraș doar pentru a cumpăra ulei de trandafiri.

Din aceste reflexe voluntare ale lui Cassem desprindem că el nu se mai poate schimba dintr-un singur motiv- timpul nu poate fi întors, el curge, dar în curgerea lui adâncește crustele învechite. Această entropie a timpului se desfășoară intențional, timpul rămânând constant doar în cursul unei transformări reversibile și ireversibil în cazul indincibilității O pereche nouă de pantofi nu poate nici să îl reîntinerească, nici să îl bucure mai mult decât uleiul de trandafiri sau decât o bucată de material de mătase. Pe măsura trecerii timpului, omul achiziționează prin falii de timp interior și durată interioară, iar interesul pentru ceea ce te leagă de materialitate scade: „Un trecut fericit a cărui amintire ar putea să mă facă fericit; un prezent în care nimic nu mă bucură sau interesează, dacă ar fi să visez la ipoteza unui viitor diferit de acest prezent care să poată avea un alt trecut decât acesta. Iată cum îmi zac viața, spectru conștient al unui paradis în care n-am ajuns niciodată, cadavru născut al speranțelor ce se vor naște.”

Gurile orașului vor spune că „asta e realitatea aristocraților”, de a se închide în lumea lor și de a ignora ceea ce se schimbă, ceea ce mereu se înnoiește la nivelul pur iluzoriu al percepției generale, al percepției celor ce privesc de pe margine. Fiindcă un lucru nou cumpărat îți vinde iluzia unei frumuseți și a unei durabilități de-a dreptul trecătoare și anti-estetice. Pantofii sunt cei care au părerea cea mai bună despre al lor stăpân: „stăpânul nostru are grijă de noi; noi suntem o parte din el, și el o parte din noi, câte perechi din astea strălucitoare nu a avut Abu Cassem!” -spun papucii. A nu se înțelege că pantofii preiau trăsături de la Abu Cassem și că acest Abu Cassem se aseamănă cu ei. Fiecare face parte din fiecare. Cassem preia de la pantofi discreția, statura și tăcerea lor, enigma lor, semnul lor care trebuie să ajungă semnificant la nivelul personalității sale.

Alți pantofi invidioși vor spune: „dar voi sunteți prea mândri și prea străluciți, și vă veți face ferfeniță în ultimele picioare ale unui cerșetor.” Pantofii lui Cassem răspund plini de demnitate și de realism: „chiar dacă ar pierde toți banii, stăpânul nostru nu ar putea să se descotorosească de noi.” Iar dacă pantofii au această siguranță, înseamnă că și Cassem e stăpân pe sine. Papucii ajung să îl conducă pe Cassem, e adevărat, dar poate că și el se lasă condus de ei în speranța că drumul deja cunoscut și cercetat este mult mai sigur. Sau poate că nu mai are nimic de aflat, nimic de descoperit și așteaptă să apară capătul drumului: „Dar totul e imperfect, nu există apus de soare atât de frumos care să nu poată fi și mai frumos, sau briza ușoară ce ne adoarme care să nu ne poată adormi și mai profund.”

Sursa foto: Din colecție personală, cu acordul autoarei.

Taguri

Arhiva