Nu mai am blog de aproape o lună. Voi scrie când chiar voi avea ceva de spus. Îl creasem îndemnată de profesorii de la facultate, nu pentru că am simțit eu să fac asta. Spuneau să exersăm acolo, să scriem articole, știri pe care ei să le verifice. Își formau o părere, mai exact. Încă de la început am considerat că e o idee bună, așa că am zis să încerc. Am realizat că scriam, din păcate, doar pentru a umple spațiul și pentru a demonstra că le respect îndemnul. Altfel ești privit când ai blog, spuneau. Perfect de acord, dar numai în cazul în care chiar ai ceva de zis. Aveam și eu ceva de zis uneori. Și aveam și câteva articole bune, dar acel câteva nu mă mulțumea. Pe lângă vocabular/stil/exprimare, contează într-o foarte mare măsură să ai ceva de zis. Ii dau dreptate lui Eminescu: E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune.
În cazul meu, apropo de versuri, lucrurile stăteau bine. Poeziile erau singurele pe care le scriam din suflet, dar știu că dacă un profesor de la Jurnalism citea poezii pe blogul meu, mă trimitea la Litere. Da, cred că am greșit venind la Jurnalism.
Lăsând alegerile personale la o parte, încep din ce în ce mai mult să cred că suntem o țară de bloggeri. Dacă eu am simțit că nu am multe lucruri de spus și că mai bine mă retrag, alții, deși sunt în aceeași situație, refuză să o facă. Mă întreb de ce. Nu înțeleg de ce ți-ai promova articolele scrise în baza aceleiași teme, de 100 de ori, în loc să te oprești, să realizezi banalitatea și dezastrul din fraze și să renunți. Poate că nu ești făcut pentru asta, simplu. Am găsit câteva blogguri dezastruase. Decât să iei 10 pumni în cap zilnic, să te numească deștepții analfabet și plictisitor, mai bine renunți. Sunt destui bloggeri talentați care au ce spune. E drept că fiecare încearcă să își promoveze ideile și exersează. Unii pornesc de jos, de la câteva vizualizări și share-uri și ajung la multe… foarte multe. Îi înving pe puținii care comentează răutăcios referitor la articole, prin argumente solide, și trec la alt nivel. Alții, însă, chiar se încăpățânează să rămână la statutul de bloggeri, deși nu au nicio treabă cu asta.
Mămicile casnice au blog. Aceleași teme abordate pe o mie de bloguri: cum să schimbi scutece, cum să scapi de țânțarii de la bloc, cum să acrești ciorba. De unde/când modă asta? Nu înțeleg. Ceea ce a scris mama X pentru un blog, e găsit și la mama Y și la mama Z. Apucă-te de scris atunci când ai o idee bună în adevăratul sens al cuvântului, ceva inedit. Dacă toate acresc ciorba cu borș, tu acrește-o cu vin. Vorba vine! De ce nu încerci să spui ceva ce n-a mai fost spus? Ah, nu găsești? Atunci, abține-te. Ce-i drept, majoritatea subiectelor care l-ar putea interesa pe om în 2015 au fost tratate deja. Nu vei ajuta cu nimic dacă ești a 10000-a mamă care spune că ciorba trebuie acrită cu borș. Sau, dacă vrei neapărat să o spui și tu, fă-o într-un mod original. Cu rime, glume, nu știu. Într-un mod în care știi că nu poate toată lumea, ci numai o foarte mică parte (pentru că e imposibil să fii 100% original). Folosește-ți atuurile, talentul.
În cazul politicienilor stăm mult mai prost. Cei care au făcut pușcarie și care au plagiat câteva cărți pentru a ieși mai repede, pledează pe blogguri pentru adevăr, dreptate, corectitudine. Stau toți în umbră și scriu pe blog despre moralitate și alți astfel de termeni pe care, evident, nu îi înțeleg. Observ că toți au în frunte un motto, cuvinte celebre spuse ba de Titulescu, ba de Bismark, ba de Friedman. Bineînțeles, toate despre curaj, oameni, simplitate, sinceritate. Îmi este lehamite de cum se pârăsc unii pe alții, de cum se judecă între ei și aruncă unii în alții cu o minge numită vină. Vina lui X pentru situația în care se află România. Dacă îi întrebăm pe Mihai Gadea, Mircea Badea sau Dana Grecu, Băsescu pare a fi de vina chiar și pentru vremea mohorâta de afară. Mă întreb dacă va exista sau dacă a existat în istoria Antenei 3 vreo zi în care numele Băsescu să nu se audă într-o discuție. Și despre impotență sau dezastrul natural dacă s-ar vorbi, tot Băsescu e de vina. Bine, domnule pastor… în loc să promovați iertarea și uitarea față un marinar ieșit la pensie, învrăjbiți și pune paie pe foc?! În fine, asta e altă poveste. Revenind la blogul politicienilor, el este un fel de scut, un fel de diplomă de merit. Exemplu: Vezi ce a făcut Victor Ponta pentru tine, indiferent că ești: tânăr, vârstnic, cu venit mic, cu venit mare. Penibil. „Cititorii mei sunt mai inteligenți decât scriitorii altora”. De ce, domnule Năstase? Pentru că știu să numere? Ouă? Cea mai nobilă preocupare a omului e omul. Așa cum ați fost dumneavoastră precupat de oameni la mineriadă, nu-i așa, domnule Iliescu? Pentru dragii noștri politicieni, bloggurile au devenit un fel de șervețele pe care se șterg când se murdăresc.
Mulți chiar sunt convinși că e tare ușor să ai blog și să scrii. Dau click pe create account și apoi văd ei. Poate mai moare vreo pisică pe stradă, poate mai dispare vreun cățel, poate mai găsesc vreo înjurătură pentru politicienii corupți… (S-ar putea că în curând, politicieni corupți să devină un pleonasm.) Pun pariu că vor sări câțiva care să spună Dar ce, te oftici că n-ai blog și te iei de alții? Nu mă iau de nimeni. Tot ce spun este că activitatea asta ar trebui să revină numai celor buni, numai celor care au ce să îi învețe pe ceilalți cu adevărat sau care să o spună într-un mod aparte.
Am căutat pe internet care sunt primele 10 blogguri văzute bine în România. O mie de variante, normal. L-am găsit în lista asta și pe celebrul/omniprezentul/atotștiutorul în iubire, Radu F. Constantinescu, plagiat zilnic de către amatori plictisiți, dar insipirați și răniți în iubire. Am coșmaruri cu titlurile horror de genul: Dacă nu pleci tu, o face ea, Fă-o să îi cadă fața (când îi vorbești), nu sutienul, Boule, chiar te iubea, Îmbat-o cu iubire, nu cu Moet etc. Cred că ultimul lucru de care are nevoie România acum e supa asta rece și reîncălzită în care plutesc găluște sfărâmate (naivele ființe care dau share pe FB în disperare, crezând că poate vor atrage atenția fraierului care le-a pierdut) și condimentele care dau gust găluștelor (deștepții care fac bani de pe urma uimitoarelor adevăruri constatate despre iubire). Sincer? Dacă vreau romantism, îl am pe Eminescu. De 100 de ori mai bun. Dar, vorba aia..de aș sta să înțeleg greoaiele metafore ale răposatului Eminescu? La naiba cu lacul/luceafărul/florile lui albastre și plictisitoare când ne stă la dispoziție Radu F. Constantinescu cu aspecte uimitoare despre sex, înșelat și amante + imagini sugestive !
Nu spun că dacă majoritatea consideră că blogul îți este dezastruos, ar trebui să renunți. Poate din contră, ar trebui să le arăți că se înșală, ar trebui să oferi argumente solide, să îi faci să înțeleagă ideea ta/articolele tale. Să schimbi ceva! Dacă vezi că nimeni nu răspunde pozitiv și critică justificat, ai o problemă și nu faci decât să devii un exemplu prost, un alt român care din plictiseală și-a făcut blog. Când o gramada de oameni te sfătuiesc sa renunți, fa-o. Majoritatea contează. Până la urmă, nu pentru ea scrii? Daca răspunsul e „nu”, atunci fă-ți un jurnal, nu un blog.
Sursa foto: “A Case of The Rainy Day Blahs (4618933560)” by Pink Sherbet Photography from USA – A Case of The Rainy Day Blahs. Licensed under CC BY 2.0 via Wikimedia Commons – https://commons.wikimedia.org/wiki/File:A_Case_of_The_Rainy_Day_Blahs_(4618933560).jpg#/media/File:A_Case_of_The_Rainy_Day_Blahs_(4618933560).jpg
