„Neamul românesc e mai mult decât mama și tata. E seva cu care ne hrănim în fiecare zi.” – Anamaria Crețan, clasa a XII-a, Liceul Tehnologic „Ion Nistor”, Vicovu de Sus
Pe 1 aprilie a fost Ziua Națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.
În urmă cu 73 de ani, pe 1 aprilie 1941, în jur de 3.000 de români din satele din nordul Bucovinei de pe Valea Siretului s-au hotărât să plece împreună spre România, fiind deciși mai bine să moară liberi, decât să mai trăiască sub ocupație sovietică. Au luat cu ei ce le era mai aproape de suflet: credința, crucile, icoanele și steagul, arătând în același timp că își doresc libertatea într-un mod pașnic. În inimile tuturor era bucuria că se vor întoarce acasă pentru totdeauna. Dar, ajunși la graniță, au fost întâmpinați cu arme și gloanțe. Cei care au murit au fost îngropați în gropi comune, iar cei rămași în viață au fost aruncați împreună cu cei morți.
În zilele noastre tragedia de la Fântâna Albă este puțin cunoscută și de multe ori minimalizată. Am auzit nu o dată spunându-se că românii care au murit acolo au fost naivi. Pentru cei ce cred asta, evenimentele de acolo sunt o filă închisă de trecut.
Dar pentru alții, aceste evenimente sunt vii, adevărate „fântâni” pentru ideea de libertate și credință. Am citit un interviu cu o elevă din clasa a XII-a de la Liceul Tehnologic „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, județul Suceava, care s-a implicat timp de două săptămâni în organizarea unui program de comemorare a victimelor de la Fântâna Albă și a fost inspirată de mărturia unui supraviețuitor. Ea povestește cum s-a schimbat modul de înțelegere al acestei realități istorice. Acum totul se împarte în: „înainte” și „după”. Și se pare că nu a fost singura.
Vorbind despre momentul inițial, Anamaria se întreabă: „Ce erau acei morți pentru mine? Nimic altceva decât niște morți. […] În mine nu vibra nimic. […] Eu nu știam decât că țara mea e România de astăzi, că trecutul e trecut și atât. Dacă aș fi pus în balans în acele momente sufletul meu cu un bob de mac, cu siguranță bobul de mac ar fi cântărit mai mult […].”
A fost invitată să participe la un program dedicat martirilor de la Fântâna Albă: „Aveam să aflu că Fântâna Albă strigă durerea atâtor mii de oameni, ciuruiți de gloanțele Armatei Roșii și ale Securității sovietice. Totul pentru simplu fapt că au dorit să revină în țara lor. […] Mi se pare cutremurător să iei crucea și un ștergar alb legat de un par ca semne ale păcii și să treci prin ploaia de gloanțe. Să-i am acum în față aș îngenunchea, le-aș săruta picioarele și le-aș cere iertare.”
Ce face diferența între cei are îi consideră naivi și cei care se transformă sufletește în contact cu drama de la Fântâna Albă?
Depinde ce vezi în trecut. O luptă geopolitică, suflete… și luptă a fost, și suflete au fost. Anamaria vede suflete. Ea înțelege ce îi spune o femeie simplă, Veronica Amariei, celebrului general sovietic Jukow:
„Domnule General, eu îs femeie și nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa. […] De asemenea, ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru […]. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăim creştineşte, aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”
Este foarte important, pentru prezent și viitor, să înțelegem și confruntarea geopolitică. Pentru un om politic este chiar vital. Dar cine vede doar asta, fără a vedea și sufletele celor de acolo, riscă să îi ucidă a doua oară, neînțelegând motivația și scopul personală.
Sursa foto: putna.ro
[…] de Alexandra Nadane, GEN 90 […]