Nu este continuarea filmului cu aproape acelaşi nume. Nici măcar nu voi încerca să tratez acelaşi subiect, deşi să recunoaştem, filmul are meritele lui pentru amuzament.
Să încercăm să ne amintim excursiile cu clasa, prin clasa a V-a, când eram târâţi de doamnele profesoare în muzee. Desigur, trebuia să intrăm, doar nu stăm afară în timp ce colegii noştri se supun regulii specifice. Intrăm, admirăm câteva picturi, fie că sunt mai colorate, fie conţin tanti dezbrăcate, material perfect pentru amuzamentul din autocar, cu colegii care s-au poziţionat strategic pe locurile din spate. Cu toţii am trecut prin asta.
Iată-ne ceva mai maturi, cu un băgăjel de cunoştinţe în spate. Şi acum plătim oricât, străbatem kilometri semnificativi, doar pentru a reuşi să vedem. Să admirăm. Să ne bucurăm de genii care au existat, care ne fac mândri că suntem români, că suntem europeni… Că suntem oameni.
Sau cel puţin aşa îmi formasem eu opinia referitor la muzee. În ultimul timp, însă, paznicii mă îndrumă pe unde vreau eu, mă lasă în pace să privesc liniştită ce vreau, să citesc, să observ. Nu mă împinge nimeni, nu e aglomeraţie, nu dau din coate, să ajung la obiectul pe care vreau să îl văd. Afară nu e coadă. Îmi spun că probabil, nu o fi mare lucru de văzut, dar ajung să fiu contrazisă de artefacte.
Să numim această scriere articol? Haideţi să o numim apel. Ca de la tânără la tineri, ca de la studentă la colegii ei, care îşi amintesc de excursiile cu clasa. Să încercăm să fructificăm resursele pe care le avem, să fim mândri că avem o istorie bogată. Nu vreau să înclinăm spre un naţionalism tragic de care cu toţii ne temem. Nici spre un xenofobism absurd. Să dovedim o conştientizare mai mare, atunci când ne referim la valorile noastre, pentru ca şi cei care vor urma, să privească înapoi cu respect. Nu?
