De ce ne mor cinematografele?

Distribuie!

de Mădălina Stanciu

Dacă în afara ţării cinematografia românească este privită cu ochi foarte buni de critici şi nu numai, câştigând nenumărate premii la festivalurile de film, în ţară lucrurile stau diferit.
Sau, mai bine spus, locurile unde filmele româneşti ar trebui să se simtă ca la ele acasă, adică în cinematografele din România, au parte de o situaţie incertă, chiar dezastruoasă.

Excluzând de pe listă marile centre comerciale, mall-urile, care găzduiesc săli de cinema de tip multiplex şi unde filmele rulează în premieră şi avanpremieră, cele câteva cinematografe aflate încă în funcţiune sunt pe cale să fie scoase din circuitul naţional. Avem parte de o hartă a cinematografelor din România aproape goală, o hartă care, din păcate, se şterge uşor, dar sigur, sub influenţa ignoranţei.
Scurtă recapitulare: la începutul anilor `90, în România ,,trăiau” aproximativ 450 de cinematografe. În zilele noastre, mai supravieţuiesc în jur de 30.

După un calcul aritmetic simplu, mă întreb cam ce gaură neagră a înghiţit 420 de clădiri? Poate setea de tranziţie, ignoranța faţă de viaţa culturală a României. Toate s-au transformat în clădiri cu destinaţii pitoreşti: discoteci, case de pariuri, case de schimb valutar, săli de bingo, restaurante, magazine de haine, lăcașe de cult. Sau, mai trist, au fost pur şi simplu lăsate în paragină, pradă degradării. În cinematografele care încă mai funcţionează, atmosfera e dezolantă – rulează filme pentru doi-trei spectatori rătăciţi, de pe pelicule zgâriate, în săli în care vara e cald şi iarna e frig. Altfel spus, cum e afară, aşa e şi înăuntru. Despre cele aproape 30 de cinematografe care încă mai funcţionează în ţara noastră putem spune, mai degrabă, că ele se predau, aflate sub ameninţarea comodităţii oamenilor, pentru că e mai simplu să vezi un film bun acasă decât să îl vezi la cinematograf. E mai la îndemâna aşa, când internetul şi DVD-urile sunt la modă.

Salvarea de unde vine? Sau poate o încercare de sesizare? Din fericire, festivalurile de film încă mai trăiesc în România, pornind de la TIFF (Transilvania International Film Festival), până la festivaluri locale de film, acestea din urmă fiind sprijinite în mare parte de munca studenților de la facultățile de film.
Iar ceea ce este interesant la aceste festivaluri nu e doar faptul că filmul este celebrat, ci și încercarea de a atrage atenția asupra problemei reale a situației cinematografului ca instituție.

Un exemplu real în această direcție îl constituie campania desfășurată de ediția din acest an a TIFF (30 mai-8 iunie), campanie numită ,,Salvaţi Marele Ecran!”, care a urmărit, într-o primă etapă, transformarea Depozitului de Filme, unul dintre cele mai interesante locuri din Cluj-Napoca, într-un spaţiu alternativ de cultură urbană. Acesta va putea găzdui nu doar proiecţii de film, ci multe alte evenimente culturale, unul dintre scopurile acestui prim pas al întregii campanii fiind acela de a transforma Depozitul într-un Muzeu al Filmului, prin valoarea istorică şi culturală pe care o deţine. Scopul campaniei este, deci, să readucă în sistemul cinematografic vechile săli de cinema, abandonate de autorităţi, care fie nu au ştiut sau nu au vrut să le administreze.

Probabil că ceea ce gândesc autorităţile vinovate este că nu e neapărat necesar să avem şi clădiri cu destinaţie strict de cinematograf. Şi de ce am avea nevoie de astfel de clădiri? Mai ales, când avem totul la îndemână, când tehnologia ne oferă totul atât de uşor. Ei bine, din simplul motiv că cinematografele fac parte din patrimoniul cultural al ţării şi trebuie protejate, iar mersul la cinema ar trebui să redevină un obicei frumos pentru români. Dar până ca autorităţile şi până la urmă românii să regândească situaţia, lasă că se descurcă cinematografele şi aşa, în moarte clinică.

Sursa foto: Wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*