„Totul este frumos în toate.
În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate şi se leagănă
în semn de respect pentru cineva.” I. Mureșan
Mă uitam, din curiozitate, pe Wikipedia după informațiile pe care le-aș mai fi putut extrage, pentru a vă face foarte curioși și cu dor de ducă pe meleagurile bistrițene, mai precis spre Colibița. Dar cum orice descriere geografică aduce cu ea și rigiditate, m-am gândit că tot mai bine vă spun eu de ce ar fi mișto să veniți pe aici.
Colibița e în masivul Căliman, la poalele Muntelui Capul Pietricerii, fiind așezată pe valea Bistriței, la 60 de km de Bistrița. Nu satul Colibița în sine merită atenția noastră, ci toate aceste elemente împreună: lacul (Colibița), munții, pădurea, aerul, linistea…
E o întreagă poveste aici, cum că Ceaușescu ar fi dat drumul la acest baraj, inundând un sat ce-și ducea veacul de atâta amar de vreme… că ar fi redistribuit locuințele sătenilor pe Valea Bârgăului, şi cum ardeleanu-i molcom, nu toți au apucat să-și golească casele, iar cel mai probabil, mulți nici nu au vrut. De aici și supozițiile unor locuitori că traversând lacul înotând, unii mai pot vedea turla bisericii din sat.
Ultima oară când am ajuns acolo, stăteam pe un ponton și priveam pe partea cealaltă a malului. Acolo erau o căbănuță rustică și 2 bărcuțe parcate, ale unor bătrânei ce s-au gândit să-și petreacă vacanțele acolo. Ce mi s-a părut cel mai mișto era că pe partea cealaltă a lacului parcă erau numai ei – ca o fereastră în timp.
Colibița e un colţ uitat de lume, localnicii ei sunt bătrâni, nepoții vin doar vara, căci iarna drumul e anevoios și împotmolit; mai e o biserică în mijlocul satului – mărturie a infinitului firesc încremenit în credință.
„Şi e atât de frumos, de parcă-am murit demult”, spune I. Mureșan. Potecile de munte șerpuite sunt încărcate de turiști străini, în mare parte, cu zenit-urile la gât. Nu departe de ele, pârâul rece ca gheața forțează să țină plin un întreg baraj, unde oamenii se înghesuie să-și potolească setea cu cea mai sănătoasă apă de izvor. De-a lungul întregului peisaj, o pădure virgină ne alimentează cu aerul proaspăt, iar liniștea are ceva sfânt în ea, primordial chiar.
Satul uitat de vremuri se împacă simultan cu câteva vile-pensiuni nefiresc de noi și sofisticate, ce-și găzduiesc turiștii sași, în principal.
Pentru o reconectare cu spiritul îmbâcsit de orașele mult prea aglomerate și gălăgioase, Colibița e potrivită pentru drumeții, mâncăruri ardelenești cu prețuri accesibile, cățărări pe munte și pentru un aer de munte sănătos, și – de ce nu, pentru o însingurare benefică și inspirațională.
Sursa foto: Facebook & Manuela Dospina
