Românul s-a născut poet, spune o vorbă din popor. Eu aş crede că, mai curând, el s-a născut filosof. Observ că avem în noi darul latent de a ne da cu părerea oricând şi oricum, despre oricine şi orice. Iar problemele din sistemul de educaţie nu fac rabat. La tot pasul întâlnim profesori nemulţumiţi de jobul pe care îl au, elevi nemulţumiţi de profesori şi de sistem, părinţi nemulţumiţi de felul în care se (mai) face carte în România. Aşadar, o nemulţumire generală, şi o pisică pasată dintr-o ogradă în alta.
E psihologic demonstrat faptul că, atunci când ceva nu merge, avem tendinţa să aruncăm vina în curtea celuilalt, după modelul n-am mâncat usturoi, nici gura nu îmi miroase. Ba se aduce în discuţie problema subfinanţării sistemului, ba aceea a proastei infrastructuri, ba lipsa de personal etc, etc. Mereu e vina celuilalt, dar niciodată vina noastră.
Cred că, de departe, pe lângă factorul familie, profesor, elev, în topul contribuţiei la schilodirea sistemului de educaţie din România se află clasa politică. Aceiaşi politicieni care, de 23 de ani, au acceptat să sacrifice învăţământul în detrimentul, cred ei, al altor sectoare mai profitabile, neînţelegând că, într-o societate sănătoasă, nimic nu este mai profitabil decât o populaţie bine-instruită.
Fără neaparat o ordine fixă, cred că și profesorii își au partea lor de vină. Sunt şi ei oameni, nu o duc prea uşor, iar într-un capitalism sălbatic nevoia de supravieţuire primează în faţa altor necesităţi mai elevate. Aşa că, nu de puţine ori, mulţi dintre ei uită – printre griji şi probleme –arta de a fi dascăl. Asta deoarece, dincolo de buchia cărţii, profesorul are rolul de a-l forma pe tânăr, de a-i insufla o serie de valori morale, de a-l pregăti să dea piept cu societatea neiertătoare.
Unde mai pui că factorul politic a ajuns până în birourile directorilor de şcoli şi licee, acolo unde presiunile la adresa cadrelor didactice sunt la ele acasă. Adevărul e că nici profesorul nu mai e ce a fost. S-a diluat mult esenţa de dascăl. Profesorul e acum aproape asemeni unui funcţionar care prestează un serviciu oarecare: vine, îţi predă, te notează şi pleacă. Un dascăl a la Socrate din filmul Liceenii aproape că a devenit exponat de muzeu.
De cealaltă parte e familia, cea care, nu de puţine ori, face mai mult rău decât bine elevului. Şi asta deoarece, în goana după asigurarea pâinii cea de toate zilele, şi părintele îşi uită menirea. Nu e suficient să îi dai copilului un pachet la şcoală şi un ban de buzunar, trebuie să te ocupi de educaţia lui, să fii principalul factor în dezvoltarea armonioasă a acestuia.
În fine, elevul e cel care iese cel mai dezorientat din acest joc de aparenţă-esenţă. Obişnuit încă de mic cu lasă că merge şi aşa, acesta tratează şcoala ca pe un loc propice fenomenului de socializare. Vin la şcoală, fumez o ţigară, beau o cafea şi trece ziua. Iar după BAC, ministrul e de vină că mi-a pus camere video, profesorul că nu mi-a predat, sau câinele că mi-a mâncat tema.
Este, aşadar, un cerc vicios în care toţi avem cotă-parte la dezastrul unui sistem care ar trebui să fie o prioritate pentru noi toți – educaţia. După revoluţie, mulţi sperau să nu mai avem parte de încă o generaţie de sacrificiu. Însă, la cum evoluează acum lucrurile, cred că sintagma nu va ieşi prea curând din uz. Într-o societate dezorientată, fără valori şi principii, cred că şcoala va (mai) fi şcoală când omul va (mai) fi om şi statul va (mai) fi stat, aşa cum recunoştea, încă de acum peste 100 de ani, Mihai Eminescu.
[…] primul articol publicat, am reluat o temă despre care am scris acum câteva zile pe blog: sistemul de educaţie din România şi problemele cu care acesta se confruntă. Fiind în clasa a XII-a, nu voi avea foarte mult timp pentru a mă ocupa (şi) de acest proiect. […]