de Raluca Fătu
Fiecare zi de duminică aduce în casele „norocoșilor“ locuitori de langă o biserică, muzica divină. Sunetele ne mângâie timpanele fără voia noastră, iar noi ne lăsăm neputicioși zdruncinați de țipetele boxelor de pe stâlpii care vestesc începutul slujbei de duminică. Și ne întrebăm „de ce?“ De ce sunt eu obligată să ascult ceva ce nu îmi face plăcere? De ce slujba de duminică urlă pe toate străzile, dar un concert de jazz nu se aude decât în anumite localuri? De ce sunt silită să ascult vocea chinuită a unui domn cu barbă, când eu vreau doar să aud zumzetul liniștii de duminică? Întrebările pot continua, dar în zadar pentru că enoriașii vor aduce un singur răspuns, și anume: „Pentru că acesta este cuvântul lui Dumnezeu și trebuie să îl ascultăm!” Și dacă am tupeul să întreb unde (dar curajul mi-a fost îngropat demult) răspunsul vine imediat: „În Biblie! Ar trebui să o citești și te vei convinge că trebuie să ne ascultăm părintele.“ Hai pe bune!? Din acest punct, de la acest argument stupid, venele se îngroașă, inima aproape că sare din piept, iar mintea pune mai multe întrebări și aduce mai multe argumente contra acelei afirmații, decât poate gura să rostească. Astfel, logica mea, întrebările mele se usucă și dispar fără urmă în fața acestor răspunsuri lipsite de o bază concretă. Ce mai rămâne de spus când orice îndoială pe care o trimit în fața credincioșilor liniari îmi este azvârlită înapoi de cuvântul Biblie?
Așa că voi încerca să dau singură unele răspunsuri, ipotetice desigur, pe care sper și chiar îmi doresc să le poată recepta și cei pentru care sintagma „Crede și nu cerceta“ este sfântă.
În primul rând aș vrea să abordez problema religiei în școli. Este oare acest domeniu atât de important încât trebuie predat de către profesori specializați în credință unor copii care abia învață să numere și să citească? Dacă da, de ce? Ne trebuie școală pentru a învăța să ne rugăm? Nu cred. În orice parte a lumii ne naștem și în orice colț al pământului trăim, cu siguranță toți ne rugăm aceluiași Dumnezeu, chiar dacă folosim alte cuvinte. Ne naștem cu întrebări despre forța superioară care ne-a dat viață și trăim cu gândul la ea, așa că ne rugăm cu toții, indiferent de religia de care facem parte. Nu avem nevoie de nimeni care să ne spună cum, când și unde să ne rugăm și mai ales nu avem nevoie de cineva care să ne evalueze credința pe care o avem în noi. Ne rugăm atunci când simțim nevoia și o facem acolo unde credem de cuvință ca e mai bine. Pentru ce trebuie să ne strângem cu toții în ziua de duminică, într-o biserică pentru a comunica cu Dumnezeu? Nu suntem ascultați și în celelalte zile ale săptămânii?
Această materie înmulțește numărul orelor cu nici un folos. De exemplu, o programă pentru clasa a V-a arată în felul următor:
1. Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii
omului
2. Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase
3. Cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a istoriei
Bisericii
4. Formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament
moral-religios
5. Educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte
credinţe şi convingeri
(sursă arhiram.ro)
Putem trăi liniștiți și fără toate aceste poveşti care nu pot fi pe deplin verificate și confirmate. Din nou, la cea mai mică îndoială legată de aceste afirmații care ne sunt prezentate, răspunsul se găsește în Biblie. Și Biblia de cine este scrisă? Cum pot fi sigură că este adevărată, că nu sunt povești inventate de fericiții satului sau iluzii ale unui om bolnav? Nu știm, iar cât timp argumentele logice și clare lipsesc cu privire la autenticitatea “cărții Domnului”, eu nu voi accepta să mă supun cuvintelor scoase de preoți corupți, bețivi, violatori, nesimțiți și cel mai mult hoți. Nici copii nu sunt obligați să asculte și să se limiteze la ceea ce profesorii de religie dictează. Ar trebui să le fie date argument concrete, veridice pentru că “așa spun eu” sau “așa scrie în Biblie” nu au nici o importanță. Cei ce susțin rugăciunile în biserică, pomenile, darurile către preoți, construcții mai scumpe decât luxul pe care îl poate visa omul de rând, ar trebui să poată purta dialoguri în care să nu se repete sintagmele de mai sus, ci să conțină adevăruri verificabile.
Copiii sunt învățați în școală, la ora de religie, că trebuie să meargă la biserică, să se roage, să asculte cuvântul lui Dumnezeu care este transmis prin preoți, că trebuie să țină post și să se căiască pentru păcatele lor. Ei învață mai mult sau mai puțin, pentru că vor sau pentru că sunt siliți, dar cu siguranță nu o fac cu o reală plăcere pentru că ei nu înțeleg cu adevărat care este mesajul pe care îl transmite religia. Trebuie mai întâi să crească și apoi să înțeleagă fericirea materială ce le revine preoților de pe urma enoriașilor păcăliți.
Acum îmi voi îndrepta atenția către vărstnicele și bătrâneii din sate care merg la biserică fără a face vreo absență. Ei sunt prezenți la toate slujbele, (altfel de unde ar afla cele mai noi bârfe din sat?) la toate strigările preoților și tin cu sfințenie toate posturile. De ce? Pentru că așa e scris în Biblie. Dar la simpla întrebare, „Care este diferența între Paște și Crăciun“, răspunsurile au întârziar să apară, iar cele date mi-au zdruncinat imaginația:
Reporter: – Care este diferența între Paște și Crăciun?
Enoriașa 1: – Asta nu știu nici io.
R: – Dar ce sărbătoriți dumneavoastră de Paște?
E1: – Nu știu.
R: – Post țineți?
E1: – Păi țiu, ca să mă împărtășesc.
R: – Dar de Crăciun, ce sărbătoriți?
E1: – Se taie porcu’. De Paște se taie vițelul, ied, miel.
R: – La biserică vă duceți?
E1: – Mă duc!
Reporter: – Ați ținut post?
Enoriașa 2: – DA!
R: – Am încercat să aflăm din sat, care e diferența dintre Paște și Crăciun?
E2: – Nu știu să răspund la asta…. Păi de Paște se mănâncă carne de miel, pastramă, d-astea. De Crăciun carne de porc, sarmale.
R: – Și care credeți că e diferența dintre ele?
E2: – Eee, nu e diferență. Asta e așa…
Enoriașa 3: – Nu știe maica, maică. Păi se mănâncă numai de post. De Crăciun postin 6 săptămâni și de Paște acuma, 7.
Reporter: – Dar totuși, care e diferența dintre cele două?
E3: – Nu e nici o diferență.
R:- Vă duceți la biserică dumneavoastră?
E3: – Da’ cum!?!
Aceștia sunt enoriașii care cred și nu cercetează, care așa fac pentru că așa le-a spus preotul că e bine, care plătesc bisericii bani pe care abia îi au, și care cred toate absurditățile pe care religia le-a inventat de dragul profitului și puterii. La ce le folosesc toți banii pe care îi primesc? (Uneori cu mâna întinsă, alteori cu buzunarele largi deschise) Bunurile materiale nu ajung la Dumnezeu și nu îl fac să ne iubească mai mult. Bisericile ridicate cu milioane de lei, crucile din aur sau mai știu eu ce alte bunuri inutile ar trebui să trezească la realitate oamenii și să îi facă să conștientizeze că acea avere strânsă de lumea bisericească nu ajută la nimic. Nu devenim mai buni pentru că avem o Catedrala a Neamului ridicol de scumpă și nu ne deșteptăm sau evoluăm dacă într-o localitate sunt ridicate de 3 ori mai multe biserici decât școli. Și cu siguranță nu ne vindecăm de boli dacă spitalele din țară vor continua să fie „dotate“ cu șobolani și gândaci în timp ce bisericile vor avea picturi scumpe pe pereți și altare formate din icoane de aur.
Trebuie să punem raționalul înaintea imaginației și să învățăm cât mai repede că poveștile nu schimbă lumea în mai bine.
Sursa foto: wikimedia.org
