Ați auzit probabil că a fost ecranizat recent, în mod spectaculos, un roman considerat multă vreme de către critici inecranizabil. E vorba despre cartea canadianului născut în Spania pe nume Yann Martel. Dar de ce este această carte atât de greu de ecranizat?
Povestea (în aparență) ar sugera contrariul: fiul unui director de zoo indian, Piscine Molitor Patel, cunoscut drept Pi datorită unei asemănări stânjenitoare cu gerunziul verbului argotic englezesc ce desemnează actul urinării (pissing, tradus în românește prin Pișulină) supraviețuiește scufundării vasului ce-l transporta împreună cu familia și o parte din ocupanții grădinii zoologice spre Canada. Adolescentul de șaisprezece ani este animat de dragostea față de animale și de Divinitate. Pi se simte în largul său și în moschee, și în templul hindus, și în biserică, spunând cât se poate de clar: „Vreau să-L iubesc pe Dumnezeu”. Cartea este un melanj între o robinsonadă și o meditație profundă, pe teme diverse: relația între om și animal, supraviețuirea, captivitatea, Dumnezeu, viața, moartea, toate-acestea se împletesc într-un dans amețitor, pe parcursul a doar trei sute și ceva de pagini. Că tot vorbea cineva de esențe tari și sticluțe.
În urma naufragiului, Pi rămâne pe o barcă de salvare cu o hienă pătată, o zebră schilodită, un urangutan și un tigru bengalez enorm numit Richard Parker. Normal, nu e lucru ușor să împarți un spațiu atât de restrâns, în mijlocul Pacificului, cu niște „colocatari” ce se bazează pe instinct. Tânărul ce se dovedește atât de versatil din punct de vedere teologic se vede pus într-o situație-limită: nu este singura creatură a lui Dumnezeu(în toate denominațiile religioase posibile) de pe vas, dar e singura creatură conștientă de prezența Lui.
Legea junglei își desfășoară rând pe rând spectacolul brutal în fața lui, iar în cele din urmă, domnul „3,14” rămâne singur pe barcă alături de impunătorul Richard Parker, alături de care, prin eforturi supraomenești reușește să supraviețuiască timp de 227 de zile. Nu știu cum e să fii singur printre animale, nu am încercat experiența, și tocmai de-asta, Piscine Molitor Patel, deși e personaj fictiv are tot respectul meu. A reușit să mă convingă că Viața lui Pi este, de fapt și de drept, o poveste despre condiția umană, despre nevoia ființei numite om de spiritualitate, despre lume și cum o vedem. Este, așa cum spune chiar unul din personajele ce l-au cunoscut pe Pi „o poveste care vă va face să credeți în Dumnezeu”.
Remarcabil realizată mi s-a părut partea de final a romanului, în care Pi își spune povestea autorităților japoneze. Acestea, necrezându-l, au parte de o repovestire a întregii odisei, de data aceasta, cu niște oameni pe post de protagoniști. Cine sunt aceștia și ce legături au cu animalele de pe barcă vă voi lăsa să descoperiți singuri, într-o aventură a sufletului de o frumusețe sălbatică, așa cum n-am mai citit de mult.
PS: Fiți pe fază, urmează și cronica filmului.
Alex Szollo
Sursa foto: wikimedia.org
Prietena mea cea mai buna a vazut filmul. Si si-a comandat cartea! Acum am citit recenzia ta. Deci… e semn clar ca trebuie sa imi iau cartea! Si… o sa caut si filmul. Sa mai citesti, ca sa mai am si eu ce citi! 😉