Diavolul stă în detalii, spune o veche zicală. Explicaţia ar fi că un ansamblu care, la prima vedere, pare fără greşeală, poate fi trădat de mici inadvertenţe. Acestea, deşi mai puţin importante decât întregul, sunt un factor cheie şi pot destabiliza întregul echilibru aparent. Desigur, simbolistica diavolului poate fi percepută din mai multe perspective în acest caz. Dacă ştii să-l manipulezi, această idee se transformă în: Cheia succesului stă în detalii. Mergem, aşadar, pe făgaşul acesta mult mai fericit al detaliului care poate face să strălucească o operă, care la prima vedere pare una cât se poate de normal, fără acel ceva care să o transforme într-o capodoperă.
Nu poţi să citeşti Moromeţii, romanul lui Marin Preda, în grabă sau cu neatenţie. Dacă o faci, rişti să pierzi un limbaj absolut savuros al personajelor din acel colţ uitat de lume, din câmpia Dunării. Fiind studiat în gimnaziu şi la liceu, acest roman şi-a pierdut farmecul pentru mulţi cititori neexperimentaţi, fiindu-i atribuite numeroase clişee şi etichete formale care-i acoperă adevărata sa strălucire. Nu desfăşurarea acţiunii e importantă în acest roman, ci personajele şi limbajul lor variat: ironicul şi gânditorul Moromete, ambiţiosul Niculae, sabotoarea Guica, cinicul Ţugurlan, arţăgosul şi arogantul Victor Bălosu sau îndrăgostitul Birică. Toate acestea sunt petele de culoare care creează acest curcubeu de voci şi atitudini, ce depăşeşte graniţele topografice ale satului Siliştea-Gumeşti. Preda devine un soi de voce-cameleon şi reuşeşte prin această tehnică de transformare în funcţie de circumstanţe, să creeze un univers literar excepţional camuflat.
Dacă există un maestru al detaliului în cinematografie, acela este Quentin Tarantino. Fiind desconsiderat de mulţi din cauza secvenţelor sângeroase şi macabre ale filmelor sale, esenţa lor stă în momentele dintre aceste scene, în conversaţia personajelor, şi în atitudinea lor. În Pulp Fiction, briliantul lui Tarantino, există în acel haos de intrigi, arme şi droguri, un schimb genial de replici precum în dialogul The foot massage, secvenţă în care doi gangsteri discută importanţa unui masaj, pe măsură ce urcă nişte scări ale unui bloc unde locuiesc cei pe care trebuie să-i elimine. Lejeritatea cu care cei doi discută treburi banale, şi mai ales faptul că decid că e prea devreme să intre în apartamentul victimelor, hotărându-se să mai aştepte puţin e unul din multele detalii care împânzesc pelicula lui Q.T, şi îi oferă o savoare incredibilă precum aceea a cafelei pe care Jimmy, jucat de însuşi Tarantino, o oferă lui Jules şi Vincent. The gourmet shit, după cum o denumeşte plin de admiraţie Jules este însăşi filmul pe care Tarantino încearcă să-l promoveze, precizând în scurtul lui rol din film: „I buy the gourmet expensive stuff because when I drink it, I want to taste it.”
Când vine vorba de muzică, detaliul poate avea relevanţă atât pe plan instrumental, cât şi din punct de vedere al versurilor. De multe ori, auzind un ritm lent sau o voce plăcută, asocierea se face şi la nivelul versurilor, care devin în urma acestei corelaţii, în aceeaşi măsură de plăcute şi de inocente. Acest mic soi de capcană este ceea ce face muzica un domeniu atât de complex, întrucât poate fi percepută pe mai multe planuri, ea păstrându-şi acelaşi stadiu. Un exemplu în acest caz ar fi melodia celor de la Ugly Kid Joe, Cats in the cradle, melodie care la nivel instrumental e oarecum exuberantă, cu tonuri majore, ascunzând în carapacea ei de poezie un înţeles cât se poate de tulburător: un tată care-şi neglijează copilul încă din momentul în care se naşte, din diverse motive, fiind mereu ocupat cu munca, ajunge să realizeze la bătrâneţe, când are timp pe care şi-l poate petrece cu fiul său, că este refuzat de acesta din aceleaşi motive pe care le invocase şi el odinioară. Şocul acestei realizări se produce devastator în finalul melodiei: „My boy was just like me!” , replică rostită nu cu mândrie, ci cu o durere inimaginabilă. Refrenul nu poate fi înţeles decât prin prisma întregii melodii, şi este constituit din diverse jocuri de copii, care se repetă tot mai sfâşietor, sub ameninţarea inocentă a copilului care-şi repetă la rândul său: „I’m gonna be like him, yeah, / You know I’m gonna be like him”.
Putem spune, aşadar, că nu numai diavolul stă în detalii, ci şi sublimul, iar accentul care trebuie pus pe acestea trebuie să fie unul cât se poate de puternic. Precum o floare, pe care o observi de la distanţă şi îi admiri perfecţiunea, iar pe măsură ce te apropii de ea îi observi atât calităţile cât şi defectele care o definesc, Arta trebuie privită în detaliu cu un ochi critic şi experimentat, nu în ansamblul care poate fi de multe ori construit artificial.
Foto: Diana Scurtu
