Suprarealismul conştiinţei sau despre insecte (Partea I)

Distribuie!

de Maria-Roxana Bischin

Franz Kafka (1883-1924) este originar din Praga şi este considerat scriitor vienez, fiind născut din părinţi evrei. Ca şi estetică literară, el poate fi integrat absurdului, însă el a deprins şi calităţi ale unor curente precum expresionismul, suprarealismul, cubismul sau psihanaliza. Operele sale sunt ca nişte parabole cu mai multe interpretări.

O întreagă generaţie de scriitori este profund marcată de „marele carnagiu” început la 1914. Însă, conştientizarea acestei situaţii va determina o dominare a gândirii colective de către marea traumă. Scriitori, inclusiv şi pictorii sunt preocupaţi să redea în estetica lor teama, disperarea, angoasa, plânsetul, absurdul existenţei, moartea.
În cursul introspecţiei, universul interior poate să se transforme rapid în coşmar, ca în cazul operei lui Franz Kafka. Scrierile sale instalează o atmosferă angoasată şi fatalistă, provocată de confuzia dintre realitate şi planul interior al dorinţelor umane. Metamorfoza ilustrează textual un personaj transformat într-o insectă (care nu ştie sigur că este insectă sau aşa crede că este), obiect de repulsie pentru apropiaţii săi.

Incipitul romanului este unul suprarealist, in nuce, fraza sa rămânând celebră : „când Gregor Samsa se trezi, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” Metaforele şi metonimiile sunt deja un limbaj propriu, şi nu unul literarizat, pentru Kafka. Metamorfoza ar putea fi apreciată la nivelul unui manifest suprarealist. Imediat, începe şi Juan Miró să îşi picteze capodoperele dedicate insectelor. Samsa nu îşi dă seama de trăsăturile metamorfozării sale, el fiind preocupat, în goana mecanicizării, să plece la serviciu şi să îşi îndeplinească sarcinile de zi cu zi.

Samsa, pe măsura redimensionării sale, se va închide în sine, pentru că va ajunge să nu mai poată vorbi. De fapt, acesta este şi efectul unui program de lucru stresant, mecanicizat. Samsa va deprinde trăsăturile unei insecte- să se caţere pe ziduri, pe tavan, să se ascundă în unghere prăfuite. Mulţi exegeţi consideră Metamorfoza cea mai obsedantă şi tulburătoare ficţiune a lui Kafka şi poate fi abordată din perspectiva „obsesiilor”derivate din antagonismul dintre raţional şi ireal, consubstanţială fiind concepţiei nihiliste kafkiene. Metafora, ca şi materie a limbajului, încearcă dimensiuni ale absurdului, iraţionalului, vidului nihilist.

Remuşcările, sentimentul de vinovăţie, trebuie corelate cu o puternică şi acută conştiinţă a imperfecţiunii Metamorfozei. Dieter Hässelblatt caracterizează proza lui Kafka drept „iniţiofugală” , o proză ce se sustrage finitudinii; ea este o proză incompletă, neterminată, după cum observă şi Harold Bloom: „poveştile mai lungi nu au forţa să susţină tensiunea până la sfârşit. ”

Conform lui Stanley Corngold, este mai uşor să urmărim firul acţiunii din Metamorfoza, dacă luăm identitatea ca un punct de reper: „Metamorfoza este relatarea transformării unui om într-un gândac monstruos, proces în cadrul căruia se realizează o altă schimbare- metamorfozarea unei figuri de limbaj. Metamorfoza ar începe aşadar cu transformarea unei metafore într-o fiinţă ficţională având atributele literale ale acestei figuri. Povestea se dezvoltă pe măsură ce aspectele metaforei capătă concreteţe şi detalii.”

Corngold, afirmă că „geneza monstrului este independentă de structura metaforei.” Limbajul figurat este o potenţare a metaforei, iar limbajul poetic este materia brută a acesteia. Ficţionalitatea kafkiană poate fi percepută prin asumarea faptului că scriitorul nu şi-a conceput romanul ca spaţiu de compensare a naturii sale suferinde, ci el a refuzat cu scepticism psihanaliza legată de el. Însă Gregor Samsa trăieşte din punct de vedere psihanalitic un complex oedipian. Gregor Samsa nu mai este un alter-ego al scriitorului, ci doar o pură ficţiune a acestuia.

Corngold susţine că romanele lui Kafka nu sunt direct relaţionate cu suferinţele lui Kafka. Ele sunt romane realiste pentru societate, nu romane de căutare a sinelui pentru scriitor. Sintagma „omul este vermină” devine o metonimie a unei identităţi empirice , aceea a gândacului.

Sursa foto: Wikimedia.com

Taguri

Arhiva