Legile sau formele de guvernământ aplicate unui stat reprezintă cele mai alunecoase metode pentru a conduce o ţară. Un sistem de legi numit comunism sau democraţie are mai mult de-a face cu mentalitatea celui care le respectă/aplică decât cu semnificaţiile lor de sine stătătoare. De aceea orice francez care aude un român afirmând despre comunism că este o formulă complet greşită de a guverna, îi va spune că: „Nu comunismul e greşeala, ci că e prost aplicat.”
Cu toţii avem în familie cel puţin o rudă care deplânge perioada de dinainte de revoluţie. Da, acel comunism care îngrădea libertatea de exprimare, cu statul la cozi interminabile pentru 2 litri de lapte, acel comunism care obliga omul să recurgă la tot felul de tertipuri pentru a se descurca. Aceasta a fost religia omului care a trăit în comunism: „Trebuie să ne descurcăm!” Cât mai discret, fiecare pe partea lui fără să afle prea multă lume şi fără să iasă în evidenţă prea tare. Un astfel de personaj este pus în valoare în cartea Sunt o babă comunistă! de scriitorul nostru contemporan, Dan Lungu.
Există şansa ca după ce veţi citi povestea Micăi Buracu să vă priviţi altfel acea rudă, să o înţelegeţi poate mai bine, căci Dan Lungu a adus în faţă un personaj care se construiește cu ajutorul amintirilor sale şi care se dezvoltă pe un eşafodaj nostalgic până ajunge să se contopească într-un singur tip de om: acea identitate post-comunistă prezentă în orice persoană care a trăit în acele vremuri. Lipsită de o acţiune sau intrigă reală Sunt o babă comunistă! relevă introspecţia în trăirile şi amintirile unei femei, care porneşte de la un detaliu aparent minor: o convorbire la telefon. În momentul în care Mica este rugată de fiica sa, Alice, să voteze cu liberalii aceasta are un conflict interior care este specific oricărui om căruia i-a fost ucis liberul arbitru.
Pentru Emilia Burac (Mica) comunismul a reprezentat o entitate protectoare care îi dădea atât cât are nevoie pentru a supravieţui, dar care fără voia ei şi fără măcar ca ea să conştientizeze, îi refuza dreptul la un set de valori proprii.
În acea vreme statul nu aparţinea poporului, deşi acesta muncea cel mai mult pentru el. Această metodă folosită pentru a ţine oamenii în frâu, această senzaţie de pseudo-libertate şi totodată falsa impresie a oamenilor că aveau ceva, că le aparţinea ceva în momentul în care primeau de la stat o casă şi o slujbă, este cea mai egoistă formă de guvernământ. Din cauza lipsurilor suferite, omul începea să pună valoare pe lucruri care nu-l ajutau neapărat să evolueze spiritual sau moral, precum: hrană, bunuri de tipul: maşini de spălat, automobile, aragaz etc. Intervenea bineînţeles invidia că celălalt de lângă el se descurcă mai bine şi el nu. De asemenea, Mica povesteşte un episod de la serviciu în care ea şi colegii ei au trebuit să se încuie în atelier pentru a mânca ouă roşii de Paşti, cozonac, etc. moment în care au fost prinşi şi muştruluiţi pentru îndrăzneala lor. Da, încălcarea tradiţiilor bisericeşti era una dintre regulile comunismului. Dar pe lângă religie sau alte înclinaţii personale mai erau foarte bine controlate şi uneori interzise pasiunile. În acest caz o avem pe Rozalia, o vecină de-a Micăi, pe care statul nu a lăsat-o să se facă pictoriţă sau croitoreasă, în schimb i-a oferit un post de profesoară de desen la care mai târziu a renunţat din cauză că trebuia să facă naveta.
Ceea ce reiese din această carte scrisă într-o notă lejeră, cu ajutorul unui limbaj colocvial oferit unui personaj despre care poţi avea impresia că e mătuşa, bunica sau chiar mama ta, este acel comportament şablon, rezultat din educaţia vremurilor comuniste; felul în care au fost învăţaţi oamenii să privească viaţa, importanţa pe care o puneau pe lucruri precum hrană, haine, bunuri care le-a modificat total percepţia despre o viaţă liberă obişnuită în care fiecare are dreptul să aleagă ca set de valori ceea ce consideră cel mai bine că i se potriveşte, nu ceea ce vrea statul sau ceea ce se consideră a fi indicat să facă.
Dar cea mai tristă concluzie este aceea că (paradoxal) Mica deşi nu ar vrea neapărat să revină comuniştii la putere, fiindcă e conştientă că nu era un regim sănătos, ea e totuşi nostalgică după acele vremuri, pentru că după cum spune ea: „a dus-o bine”. S-au descurcat tot timpul cu aprovizionarea, iar cu ajutorul anumitor relaţii aveau chiar ocazia de a călători foarte mult prin ţară. O dată, povesteşte Mica, au plecat şi în Bulgaria, însă nefiind impresionată de ce a găsit acolo spune: „Semăna cu ce-i la noi. La ce să pleci în străinătate să vezi tot ce se poate vedea la noi?”. Acest „a o duce bine” însă, după părerea mea seamănă foarte bine cu percepţia îngustă despre viaţă pe care o poate avea şi un motan: are căldură, mâncare, nu iese niciodată din casă (zona lui de confort), nu a cunoscut alţi vecini motani de prin alte colţuri ale lumii, e mulţumit cu cât îi dă stăpânul său şi nu ar pleca niciodată din acea locuinţă. Într-adevăr, unui motan îi putem permite să se rezume la atât, dar oare e normal să existe aceeaşi filozofie despre viaţă şi la un om raţional?
Sursa foto: Wikimedia.org
De bine de rau in timpul comunismului scoala era gratis, universitatile erau gratis si cel mai important dupa terminarea lor statul era obligat sa iti dea de lucru in domeniul tau profesional. Pe linga asta toata lumea avea o locuinta, criminalitatea era foarte mica. Da intr-adevar au fost cozi la alimente si multe erau rationalizate dar asta a durat doar in anii 80. Compara asta cu situatia din ziua de azi, cind dupa ce ai terminat o scoala nu iti gasesti de lucru, statul nu mai are responsabilitate fata de tine, daca esti somer nu poti trai din ajutorul de somaj, criminalitatea si coruptia mult mai mare decit in timpul comunismului, libertate? qui prodest? Ce fel de libertate? De a calatori si de a te prostitua in strainatate?